Enigmele istorice. Amintirile sângeroase ale alegerilor din 1946: „Am căzut secerat de gloanţe, în timp ce scriam pe un gard numele lui Maniu“

Alegerile din 19 noiembrie 1946, care au consolidat puterea comunistă în România postbelică, nu au fost deturnate doar prin falsificarea rezultatelor finale, ci și prin afectarea masivă și brutală a procesului electoral. Alegerile din 1946 au fost „alegeri fără opțiune”, după cum scrie Virgil Ţârău, autorul mai multor lucrări despre alegerile falsificate. Ştiind că nu poate obţine majoritatea de unul singur, Partidul Comunist Român a creat un simulacru de front al partidelor zise muncitoreşti numit oficial Blocul Partidelor Democrate în care intrau Partidul Comunist, Partidul Social-Democrat, Frontul Plugarilor, Partidul Naţional Liberal, aripa Gheorghe Tătărescu, facţiunea ţărănistă, condusă de Anton Alexandrescu şi Uniunea Patrioţilor. Interviul realizat în 1992 de scriitorul Mihai Rădulescu cu Victor Raducan, membru în organizaţia de tineret a PNŢ în 1946, este una dintre puţinele mărturii din campania electorală de atunci. Acest interviu se regăseşte în agenda lucrării lui Mihai Rădulescu, „Tragedia lui Lucreţiu Pătrăşcanu: convorbiri cu omul politic Corneliu Coposu”, apărută la Editura Ramida.

„În 1946 făceam parte din organizaţia de tineret a Partidului Naţional Ţărănesc din comuna Voievodul Mihai, aşa cum se numea atunci actualul cartier Crângaşi – Giuleşti. În organizaţia de tineret am primit şi o răspundere: eram şef în comună. Activam şi în organizaţia muncitorească de la Atelierele CFR Griviţa, secţia a III-a – Cazangerie. A venit campania electorală din 1946. Formasem o puternică organizaţie de tineret în cartierul meu. Aveam în jur de 500-600 de tineri în circumscripţie, de la Podul Grant, cartierul Crângaşi şi până la capătul tramvaielor 11 şi 2, la Giuleşti-Sârbi. Campania se ducea greu, nu aveam libertatea s-o facem. La data de 30 septembrie 1946, am hotărât cu comitetul meu să difuzăm manifeste şi să începem campania electorală. Ne era foarte dificil să tipărim manifeste. Le difuzam pe furiş. Comuniştii erau cu ochii pe noi. Însuşi domnul Maniu ne dăduse dispoziţie: «Nu riscaţi, pentru că riscaţi să vă pierdeţi viaţa». Aşa şi era. Dovada stă ceea ce mi s-a întâmplat mie. În seara aceleiaşi zile, am început să lipim manifestele, pe la orele 18, de la Podul Grant, pe Şoseaua Giuleşti înainte. Eram urmăriţi. Aproape în dreptul străzii unde locuiam, peste vreo două-trei ore – când începuse să se întunece, dar nu de tot – , m-am oprit în faţa unui gard foarte frumos, nou. Proprietarul era peneţist. Vorbisem cu el inainte. Îi cerusem asentimentul. După cum stabiliseram, am scris personal cu vopsea: «Regele, Patria, Biserica. Maniu le va apă». Voiam sa scriu: «apăra». În momentul acela am fost secerat de gloanţe. N-am vazut cine a tras, pentru ca eram cu spatele la stradă. Dar doi prieteni ai mei au vazut un jeep sovietic din care au coborât trei inşi. I-au recunoscut: era unul Gică Barjac şi unul Ion Vartic. Faceau parte din garda personala a lui Gheorghiu-Dej. Lucrau la Griviţa. Deci mă cunoşteau din Ateliere. Aceştia, demult, când au constatat că nu mă puteau capta, că nu voiam să-mi reneg credinţa, mi-au spus: «Tu n-o să mai trăieşti!». Ştiau limpede de pe atunci că urmăreau să mă distrugă. Au găsit acel prilej. Erau scoşi din producţie. Toate elementele acestea de bază erau scutite de muncă. De îndată ce s-au format sindicatele, îi scoseseră din producţie. Conducerea sindicatelor era compusă din elemente neproductive. M-am trezit, după vreo 10-12 ore, la postul de jandarmi. Zăceam într-o sală, pe ciment. Durerile mă făceau să gem. Nu venea nimeni să-mi dea vreun ajutor. Au sosit acei doi tineri care fuseseră cu mine. Mi-au spus că ei ma luaseră-n spinare, cum eram – cu sângele şuvoi – şi mă aduseseră la postul de jandarmi. Constatând că nimeni nu mişcase un deget în favoarea mea, au insistat să fie chemata o maşină a Salvării. Au vociferat, au ameninţat să strige trecătorii de pe stradă, să le dezvăluie adevărul. În cele din urmă, a venit Salvarea şi m-a dus la Spitalul Witting, al Căilor Ferate. S-a constatat că fusesem lovit de trei gloanţe. Mi-a fost extras acela din omoplatul drept, aflat mai la suprafaţă. Mai existau două: unul în coloana vertebrală şi altul în bazin. În legatură cu acestea, mi s-a comunicat că nu puteau fi scoase. Dar a venit un grup de comunişti de la Grivita, alţii decât inşii care mă împuşcaseră, care a cerut medicilor să mă externeze de îndată. În situaţia în care mă aflam, am fost nevoit să mă duc acasă. Va imaginaţi cu ce dureri. Dar acestea nu mai contau. Partidul Naţional Ţărănesc avea posibilităţi foarte restrânse de a mă ajuta, pentru că începuse prigoana membrilor noştri şi fiecare dintre ei îşi risca libertatea, care, de altfel, arăta a nu mai fi. Am stat astfel până la 15 ianuarie 1947, cinci luni de la agresiune. Abia atunci mi s-a îngăduit o internare, nu mai lungă decât trei zile!”.

Rezultatele comunicate oficial au fost: Blocul Partidelor Democratice, reprezentându-i pe comunişti şi sateliţii lor, 78,45% şi 347 de mandate; Partidul Naţional Ţărănesc – 12,62% şi 33 de mandate; Uniunea Populară Maghiară – 9,84% şi 29 de mandate; Partidul Naţional Liberal – 4,72% şi 3 mandate.

La alegerile din 28 martie 1948, primele din noua republică, dar ultimele cu participarea forţelor democratice, organizate pe sistem sovietic, ce mai rămăsese din partidele istorice a fost zdrobit prin fraudarea votului. Ulterior, şi liderii partidelor istorice care au participat în alegeri au fost aruncaţi în închisoare. Aşa se face că Frontul Democraţiei Populare, din care făceau parte Partidul Muncitoresc Român, Frontul Plugarilor, Partidul Naţional Popular şi Uniunea Populară Maghiară, a luat 97,83% din voturi, în vreme ce Partidul Naţional Liberal, condus de Petru Bejan, a obţinut 1,69%, iar Partidul Ţărănesc Democrat, condus de Nicolae Lupu, a obţinut doar 0,48%. Prin urmare, majoritatea guvernamentală era formată din 405 mandate, iar opoziţia avea doar 9 mandate.