Enigmele istoriei. 23 August 1944, detalii neștiute. Consfătuire tainică la Palat – Operaţiunea „Poarta Iaşiului”

Despre actul de la 23 august 1944 s-a scris foarte mult, dar misterul încă persistă. Puțini sunt cei care știu detalii despre ceea ce unii istorici numesc „marea trădare de la Iași“, evenimente petrecute la 20 august 1944, asupra cărora vom încerca să facem lumină în rândurile ce urmează.  Anul 1942 a adus schimbări importante în situaţia de pe front. Iniţiativa strategică a trecut din mâna Germaniei în cea a coaliţiei Naţiunilor Unite: – între 23 octombrie şi 3 noiembrie 1942, a fost înfrântă armata germană din nordul Africii, în batalia de la El Alemain; – între 12 şi 18 ianuarie 1943, armatele sovietice au străpuns blocada Leningradului, iar la 2 februarie, acelaşi an, au capitulat armatele germano-române la Stalingrad. Înfrângerile acestea i-au dat certitudine Mareşalului Antonescu că Germania a pierdut razboiul. Încă din noiembrie 1942, în trenul ce-l aducea spre Bucuresti de la o întrevedere cu Hitler, Antonescu a facut o declaratie senzationala: „Germania a pierdut razboiul, trebuie acum sa ne concentram să nu îl pierdem pe al nostru”. Demersurile facute de Antonescu au confirmat această îngrijorare şi preocupare.

Barbu Ştirbei, trimis la Cairo sub numele de Bond, pentru tratative de armistiţiu

Încă din februarie 1943, Mareşalul Antonescu i-a propus lui Mussolini ieşirea comună din razboi, iar în septembrie 1943 au început negocieri secrete pentru încheierea unui armistiţiu cu anglo-americanii. În octombrie, acelaşi an, au mai avut loc încercări de armistiţiu cu englezii, la Lisabona. A fost abordat în acest scop inclusiv Suveranul Pontif. După întrevederea serviciilor secrete aliate la Cairo, s-a decis trimiterea misiunii colonelului De Castelaine în România, împreună cu alţi doi ofiteri, pentru a lucra ca intermediari între aliaţi şi Bucureşti. Acesta a fost prins la paraşutare şi instalat, în Bucureşti, într-un apartament de la ultimul etaj al Jandarmeriei. Ca urmare a paraşutării colonelului De Castelaine în România, principele Barbu Ştirbei a fost trimis în cel mai mare secret la Cairo, sub numele de Bond, cu un paşaport dat de Antonescu, dar la Istanbul a fost demascat nemţilor de către englezi, care doreau să împiedice ieşirea României din Axă. Churchill miza pe faptul că germanii şi românii vor temporiza înaintarea ruşilor spre Europa, iar o debarcare anglo-americană în Balcani ar fi putut tăia drumul ruşilor spre Europa. Planul n-a fost acceptat de preşedintele american Roosevelt. O problemă ridicată de către partea română la negocierile de la Cairo şi respinsă de către anglo-americani a constituit-o problema Transilvaniei de Nord, răpită de către Ungaria prin Dictatul de la Viena. Anglo-americanii au declarat că această problemă va face obiectul negocierilor la Conferinţa de Pace, după terminarea razboiului. Deoarece partea româna nu avea nici o garanţie că anglo-americanii vor retroceda acest teritoriu, a respins propunerea. Ruşii îşi urmareau, şi ei, cu destulă abilitate interesele. Încă din octombrie 1943, la Conferinţa miniştrilor de externe de la Moscova şi apoi la Conferinţa de la Teheran a şefilor de state din U.R.S.S., S.U.A. şi Anglia, Molotov, ministrul de externe al U.R.S.S., a afirmat că „singurul om ce poate face o atare schimbare de front în România este Mareşalul Antonescu”. Pe la mijlocul lunii septembrie 1943, Mihai Antonescu aducea la cunoştinţa lui Dulles că „participarea României la razboi nu mai e decât simbolică. A rupe cu acest simbol, înseamna a expune România celor mai grave represalii. Asta nu e cu putinţă decât în cazul unei debarcari aliate”.Cu acest prilej, el insista asupra inoportunităţii schimbarii regimului Antonescu, care dispunea de 45 de vagoane de aur, de mari cantităţi de cereale şi de un milion de soldaţi înarmaţi. „Numai guvernul de azi poate refuza nemţilor aceste rezerve preţioase. În ziua când Mareşalul ar dispărea, nemţii ar lua totul pentru nevoile lor, iar la guvern ar aşeza slugi politice, probabil chiar pe foştii legionari, care ar suprima pe toţi adepţii lui Antonescu şi pe toţi rezistenţii, adică toată elita românească”.

Temerile lui Mihai Antonescu s-au adeverit, rezervele de aur şi de cereale nu au fost luate de către nemţi, ci de ruşi, iar milionul de ostaşi, din cauza complotului Palatului Regal şi al grupului de complotişti – Bodnaraş, Dămăceanu, Aldea, Racoviţă – a fost dezarmat. Circa 175.000 dintre ei au luat drumul lagărelor sovietice, iar „Poarta Iaşului” a fost deschisă fără lupte trupelor sovietice, relatează cunoscutul istoric Vladimir Roşulescu  într-un articol publicat de Art-Emis.  În negocierile de armistiţiu de la Cairo, a ieşit în evidenţă faptul că între Departamentul de Stat al S.U.A., reprezentatii militari şi preşedintele american Roosevelt existau serioase divergenţe de opinie. Departamentul de Stat, prin secretarul sau, Cordell Hull, sprijinit de reprezentanţii militari, a salutat propunerile româneşti de armistiţiu: „Noi credem că ei singuri (românii – n.n.) trebuie să decidă dacă vor o lovitura de stat a lui Maniu sau ieşirea din Axă o va face guvernul Antonescu. Dar, pentru o schimbare de front, recunoaştem că, dacă el, Mareşalul Antonescu, vrea şi este hotarât să o facă, numai el are mijloacele necesare şi cele mai mari sanse de succes. Autoritaţile americane considerau acţiunea României de o importanţă exceptională. Ea (România – n.n.) trebuie să aibă statut de cobeligerantă şi trebuie să acţioneze cât mai repede”. Dar Roosevelt rămânea neclintit în acţiunea de capitulare necondiţionată.

Deoarece negocierile de la Cairo trenau din cauza poziţiei rigide a S.U.A. (care cereau capitularea necondiţionată), cât şi din cauza unor tratate încheiate anterior cu U.R.S.S. pentru crearea de zone de influenţă sovietică din Balcani, inclusiv în România, guvernul Antonescu începe negocierile de armistiţiu la Stockholm cu guvernul sovietic, prin ambasadorul acestuia, doamna Alexandra Kolontay, în decembrie 1943. În vederea asigurării succesului acestei acţiuni, guvernul Antonescu a facut o serie de schimbări diplomatice în capitalele susceptibile de a oferi posibilităţi de contacte şi de negocieri. Astfel, este numit Cretzeanu la Ankara, George Caranfil, la Helsinki şi Friedrich Nanu, la Stockholm, ca miniştri plenipotenţiari. La Stockholm, F. Nanu a fost contactat de către ruşi în vederea negocierilor de armistiţiu. Contactul, discuţiile şi negocierile din capitala suedeză s-au concretizat prin formularea unor condiţii precise de armistiţiu şi nu de capitulare necondiţionată – cum ceruse Roosevelt, la Cairo.

L-am convocat pe Antonescu după-amiază, pentru ora patru. El a întârziat. Așa proceda de obicei. Mihai Antonescu a venit la timp. I-am primit în salon împreună cu generalul Sănătescu, șeful Casei Militare. Cât timp a durat discuția, un ceas, un ceas și mai bine, am încercat și eu și Sănătescu să-l facem pe Mareșal a înțelege că războiul nu mai poate fi continuat în direcția aceea și că trebuie să procedeze la un grabnic armistițiu. Chiar și Mihai Antonescu a încercat același lucru. Mareșalul a refuzat net!

Regele Mihai I

Privind problema Transilvaniei de Nord, U.R.S.S. considera Dictatul de la Viena nul şi neavenit, iar Transilvania urma să revină în întregime României. În forma sa finală, proiectul de armistiţiu cu U.R.S.S., de la Stockholm, conţinea (printre altele) următoarele condiţii:
– Trupele române de pe front, fie se predau ruşilor, fie vor ataca trupele germane. Ruşii se obligau să le aprovizioneze cu armament şi alte materiale necesare şi să rămână la dispoziţia lui Antonescu şi Maniu pentru a restabili independenţa şi suveranitatea României;
– Ruşii acceptau ca România să dea un ultimatum de 15 zile Germaniei, pentru a-i părăsi teritoriul, înainte de a-i declara război. În cazul retragerii trupelor germane, România putea ramâne neutră;
– Arbitrajul de la Viena era nul şi neavenit. Transilvania urma să revină la patria-mamă în totalitate;
– Ruşii se mulţumeau numai cu un culoar de trecere în nordul ţării, iar guvernul român putea să-şi exercite funcţiile într-o parte a ţării, cea neocupată de armatele sovietice.
Condiţiile de armistiţiu negociate la Stockholm cu ruşii, deşi mai mult avantajoase pentru România, faţă de cele de la Cairo, implicau recunoaşterea anexării Basarabiei şi Bucovinei de Nord de către Rusia.

General Vasiliu Răşcanu unul dintre trădătorii frontului român de la Iaşi

În paralel cu nogocierile de armistiţiu de la Stockholm şi Cairo şi cu urzirea complotului regal, privitor la tratativele de armistitţu de la Stockholm, prin trimişii regelui, se duceau tratative şi de către Partidul Comunist – de scoatere a României din razboiul antisovietic. Oricât s-ar nega sau subestima azi, P.C.R. a jucat un rol important în complotul de la Palatul Regal şi în tradarea de la Iaşi, dar şi în desfăşurarea ulterioară a evenimentelor declanşate la 23 august 1944.

După paraşutarea lui Emil Bodnaraş în România, în primavara anului 1944, au avut loc frecvente întâlniri între cercurile Palatului şi delegaţii P.C.R.. Prinţul Ştirbey i-a acordat chiar găzduire lui Emil Bodnaraş după paraşutare. În noaptea de 13/14 iunie 1944, a avut loc o întâlnire conspirativă (ultima) a reprezentanţilor P.C.R., Emil Bodnaraş şi Lucreţiu Pătrăşcanu, cu reprezentanţii Palatului Regal şi ai armatei: generalii Constantin Sănătescu, Aurel Aldea şi Gheorghe Mihail, colonelul Dumitru Dămăceanu, Ioan Mocsony Stârcea, Mircea Ioaniţiu şi Grigore Niculescu-Buzeşti, cifrator în Ministerul Afacerilor Externe român. Cu acest prilej, Emil Bodnaraş a criticat orientarea cercurilor palatului de a reduce acţiunea de răsturnare a lui Antonescu la o simpla lovitură de palat înfăptuită de un grup de persoane şi de a evita o participare mai largă a maselor la luptă. Emil Bodnaraş a prezentat, în final, planul Partidului Comunist care prevedea:
a) răsturnarea prin forţă a dictaturii militaro-fasciste;
b) scoaterea ţării din razboiul hitlerist;
c) întoarcerea armelor împotriva Germaniei naziste.
După vii discuţii, cei prezenţi au aprobat planul elaborat de către P.C.R. Un fapt care spune multe. La 15 iunie, deci a doua zi, Regele a aprobat acest plan. Pentru pregătirea acţiunii armate, a fost creat şi un comitet militar din care au facut parte: generalii Gheorghe Mihail, C. Vasiliu Răşcanu şi colonelul Dumitru Dămăceanu. Regele se împotrivea armistiţiului negociat de guvern cu ruşii. Poziţia lui faţă de armistiţiu rezulta clar dintr-o declaraţie facută lui Gheorghe Brătianu: „Dacă îl lăsam pe Antonescu să facă singur armistiţiul, ne va ţine sub papuc”. Cu acest prilej, l-a sfătuit pe Brătianu să se retragă de la orice acţiune cu Antonescu. În acest spirit a acţionat şi Gheorghe Duca, trimisul regelui la Stockholm, care, şi la vârsta de 80 de ani, îşi facea un titlu de „glorie” din misiunea ce i-a dat-o Regele de a sabota tratativele de armistiţiu româno-sovietice.

Consfătuire tainică la Palat – operaţiunea „Poarta Iaşiului”

O problemă, ignorată până acum de istorici, priveste deschiderea frontului de la Iaşi, la 20 august 1944. După plecarea participanţilor de la consfătuirea cu comuniştii, din 13/14 iunie 1944, au mai rămas în incintă pentru o „consfatuire de rutina”, Emil Bodnaraş şi Dumitru Dămăceanu, care au stabilit în strict secret ca, în scopul înlăturarii lui Antonescu şi pentru a grăbi ieşirea României din război, un segment de front de la Iaşi, denumit conspirativ „Poarta Iaşiului” să fie deschis din punct de vedere militar la o anumită dată. Acest segment de front, în caz de retragere, venea pe linia de fortificaţii Focşani-Namaloasa-Galaţi. Segmentul de front stabilit avea o largime de 25 km între Erbiceni şi Rediu Mitropoliei, la nord de Iaşi, aparaţinând de Corpul 5 de Armată român, din Armata a IV-a, comandant generalul Nicolescu Constantin, iar Uniunea Sovietică să fie anunţată. Pe lângă cei stabiliţi să facă parte din comitetul militar, au mai fost cooptaţi în conjuraţie generalul Aldea, mareşal al Palatului şi generalul Mihai Racoviţă, comandantul Armatei a IV-a pe frontul din Moldova, cu Punct de Comandă la Piatra Neamţ. În legatură cu situaţia frontului din Moldova, trebuie făcută următoarea precizare: pe Frontul de Est, începând cu anul 1944, Armata Româna a fost încadrată în Grupul de Armate german „Ucraina Sud”, comandant general-colonel Hans Friessner. După marea confruntare de tancuri sovieto-germană de la Uman (5 martie 1944), din zona mijlocie a râului Bug, pierdută de armata germană, s-a deschis drumul armatelor sovietice care au atins graniţa de nord-est a României, pe Nistru. Treptat, prin ample replieri, frontul român, întărit cu trupe germane, s-a stabilizat la 17 aprilie 1944, pe linia est Carpaţi, pe râul Siret, până la Paşcani, apoi pe la nord de Târgul Frumos, nord Iaşi, cu trecere peste Prut se ajungea la Nistru, la sud de Dubăsari, apoi pe Nistru, Limanul Nistrului, Marea Neagră. Armata a 4-a româna, comandant General de Corp de armată, Mihai Racoviţă, se apăra pe linia est Carpaţi, pe râul Siret şi până la sud de Dubăsari, pe Nistru. Armata a 4-a româna avea în compunere Corpurile 1, 5, 6, 7 de Armată şi Corpul 57 de Armată german. Împreună cu Armata a 8-a germană făcea parte din Grupul de Armate „General Wohler”.

Frontul german se prăbușise în Belarus, rușii mergeau drept spre Berlin. Tăvălugul nu putea fi oprit, nemții retrăseseră forțe din România, ca să se apere de o lovitură directă. S-ar fi dus lupte teribile în Carpați, dar până să ajungă Armata Roșie acolo ar fi fost ras Iașiul, Bucureștiul, se distrugeau Constanța și Ploieștiul. Ce mai rămânea din România? Rușii i-au pedepsit pe unguri, pentru că s-au luptat cu ei și ne-au restituit nouă Transilvania. Antonescu nu mai putea să obțină nimic. Basarabia era deja ocupată

Zoe Petre, istoric

Cu ştirea Regelui Mihai, Bodnaraş l-a anunţat pe Stalin să se pregătească de ofensivă pentru 20 august

La flancul drept, pe Nistru, se apăra Armata a 3-a româna cu Corpurile 2 si 3 de Armată române, Corpul 29 şi 72 de Armată germane şi Comandamentul 110. Împreuna cu Armata a 6-a germană constituiau Grupul de Armate „General Dumitrescu”. Pe acest aliniament, trupele româno-germane au respins numeroase atacuri sovietice, inclusiv ofensivele din mai şi iunie 1944 ale trupelor sovietice. La începutul lunii iulie 1944, o vizita secretă la Iaşi a generalului Aurel Aldea, pentru a se întâlni cu generalul Racoviţă, a prilejuit întocmirea unui plan strategic, în sensul preconizat de Bodnaraş-Dămăceanu, pentru deschiderea frontului prin „Poarta Iaşului”. La sfârsitul lunii iulie 1944, Bodnaraş i-a comunicat lui Stalin toate detaliile necesare: deschiderea programată a frontului; zona deschiderii; data prevazută – 20 august. Pentru materializarea planului, Stalin a ordonat încetinirea ritmului ofensivei sovietice pe frontul din Polonia şi transferarea de trupe pe frontul din Moldova în sectorul stabilit. Ofensiva sovietică a început în dimineaţa zilei de 20 august, iar trupele române din „Poarta Iaşiului” s-au retras în cursul nopţii. La ora 13.00, trupele sovietice au intrat în Iaşi, depăşind trupele Armatei a 4-a, aflată în retragere dezordonată. Mareşalul Antonescu a facut o scurtă vizită de inspecţie pe front, în perioada 20-21 august 1944, şi a constatat dezorganizarea frontului şi începutul retragerii disperate, dar s-a întors repede la Bucureşti, mai hotarât ca oricând să semneze armistiţiul cu ruşii.

Mareşalul Ion Antonescu, arestat în Palatul Regal

În dimineaţa zilei de 23 august 1944, Antonescu aştepta raspunsul de la Stockholm, pentru a semna armistiţiul cu U.R.S.S. În aşteptarea răspunsului, el a solicitat un înscris de la Maniu şi Brătianu, pentru susţinerea armistiţiului. Între timp, de la Stockholm a sosit la Ministerul Afacerilor Externe acceptarea sovietică la propunerile româneşti de armistiţiu. Telegrama, în loc să-i fie înmânată lui Antonescu, Grigore Niculescu-Buzeşti – participant la conjuraţie -, a înmânat-o Regelui. În situaţia dată, Regele, fără să vorbească despre telegramă şi implicat în complot alături de comunişti, le-a comunicat lui Maniu si Brătianu că va intra în acţiune şi va face singur armistiţiul, fiind sătul de tutela lui Antonescu. Deşi Mareşalul Antonescu nu a primit telegrama aşteptată, a mers totuşi la Palat şi acolo a fost arestat. Nu a mers singur ci cu Mihai Antonescu.  Că Antonescu era hotarât sa încheie armistiţiul cu U.R.S.S. rezultă şi din faptul că în seara de 22 august l-a convocat pe ministrul german la Bucureşti, Clodius, şi în prezenţa generalului Pantazi, ministru de razboi, i-a adus la cunostinţă că România a cerut armistiţiul. Armistiţiul sovietic cu România era o necesitate şi pentru Rusia. Poziţiile întărite româno-germane din Moldova, care au rezistat la numeroase atacuri sovietice (începând cu 17 aprilie 1944) şi pe care trupele se aflau şi la data de 20 august, ca şi existenţa în spatele frontului, la nici 200 km a unui aliniament puternic fortificat – linia Focşani-Namoloasa-Galaţi – prezenta pericolul transformării României într-un teatru de razboi. De aceea, toţi factorii interesaţi în destinul României, inclusiv Rusia, căreia o rezistenţă pe linia de fortificaţii i-ar fi afectat interesele în Balcani, au considerat ca necesară ieşirea ţării din razboi prin încheierea unui armistiţiu. Prin trădarea de la Iaşi, de la 20 august 1944, frontul româno-german din Moldova a căzut fulgerător, zădărnicindu-se şi organizarea unei rezistenţe pe linii de fortificaţii. La 23 august 1944, ora 13.00, trupele sovietice, aflate în marş prin Moldova, deoarece nu au întâmpinat nici o rezistenţă, se aflau la 60 km de Focşani, iar la ora 18.00, avangarzile sovietice au ajuns la linia de fortificaţii. La ora 22.00, în ziua de 23 august, prin Proclamaţia Regelui Mihai, s-a ordonat încetarea focului între trupele române si cele sovietice, dar, pentru că armistiţiul cu sovieticii nu era semnat, ruşii au continuat să captureze militarii români. Aşa au luat drumul Siberiei circa 175.000 de militari români, 40.000 dintre aceştia au fost internaţi în lagărul de la Balţi, din Basarabia, unde au murit de foame, sau de frig, de boli, sau au fost executati de comisari basarabeni din Armata sovietică, între ei numarându-se şi maiorul Alexandru Bârladeanu. Criticii actului de la 23 august 1944 (şi nu sunt puţini) îl consideră, unii ca „act de înalta tradare”, iar alţii ca o „gravă eroare politică”. Şi unii şi alţii au dreptate, el a fost atât un act de înaltă trădare, cât şi o gravă eroare politică cu multiple implicaţii şi consecinţe nefaste pentru România. Susţin, şi li se dă dreptate, că Mareşalul Antonescu trebuia lăsat să încheie şi să semneze armistiţiul, deoarece el îl negociase şi putea să impună ruşilor, prin puternica sa armată de un milion de oameni, un alt mod de acţiune decât capitularea. Prin arestarea lui Antonescu şi capitularea întregii armate, din ordinul Regelui Mihai, înaintea semnării armistiţiului cu ruşii, România a pierdut baza juridică şi morală a apărării drepturilor sale, s-a dezonorat singură. Capitularea necondiţionată a însemnat un dezastru naţional, un mare calvar pentru România, ce îl va purta o lunga perioadă de timp. Alături de cei circa 175.000 de militari români care au luat drumul lagărelor sovietice de prizonieri după 23 august 1944, au mai fost deportaţi în U.R.S.S. peste 20.000 de alţi români şi 72.000 de cetăţeni români de etnie germană. Prin nesemnarea armistiţiului şi capitularea necondiţionată, România şi-a pierdut definitiv libertatea, i s-a refuzat statutul de ţară cobeligerantă, deşi a fost a patra putere militară participantă la înfrângerea Germaniei. În decurs de un deceniu şi jumatate, după 23 august 1944, România a fost furată de către ruşi de cel puţin trei miliarde de dolari, în locul celor 300 de milioane impuse prin „armistitiul” dictat de Moscova. Semnarea armistiţiului cu U.R.S.S., care conţinea destule condiţii împovărătoare pentru România, faţă de armistiţiul negociat cu Antonescu, a fost tărăgănată pâna la 12 septembrie 1944, iar protocolul privind raporturile dintre Armata Română si Armata Sovietică a fost semnat abia pe 25 septembrie, ceea ce a făcut ca Armata română să se angajeze singură în luptele pentru eliberarea Transilvaniei, reuşind ca, până către jumătatea lunii septembrie, să respingă de pe teritoriul României, pâna la frontiera vremelnic impusă, trupele germano-ungare.