Enigmele istoriei. Adevăr şi minciună în filmele lui Sergiu Nicolaescu

„Românul din ziua de azi învaţă mai multă istorie de la televizor şi din filme decât din cărţile de istorie“, susţinea în urmă cu câţiva ani istoricul Marius Diaconescu. Şi totuşi, filmul istoric românesc este unul prin de falsuri şi rareori respectă fidel realitatea.

Peliculele regizate de Sergiu Nicolaescu, de exemplu, nu au fost gândite ca filme documentare şi nici nu trebuie utilizate ca materiale didactice. Cea mai eronată reprezentare a unui personaj istoric se regăseşte în „Mihai Viteazul“ (1970). În film, domnitorul îi învinge pe turci intrând în luptă fără armură, în cămaşă şi cu barda în mână. Producţia cinematografică îl prezintă a fi învingătorul de la Călugăreni.

„În realitate, Mihai Viteazul a dominat bătălia până la un moment dat, după care, spre seară, s-a retras de pe câmpul de luptă. A lăsat oraşele Bucureşti şi Târgovişte pradă otomanilor şi s-a retras în munţi pentru a primi ajutor din Ungaria, de la Sigismund. Scena cea mai emoţionantă a filmului îl prezintă pe Mihai intrând în catedrala din Alba Iulia pentru a fi încoronat, aclamat de popor. Unirea celor trei ţări româneşti ar fi fost „pohta ce-a pohtit“ domnitorul. În realitate, Mihai Viteazul nu s-a gândit niciun moment la unirea tuturor românilor, deoarece în Evul Mediu nu exista un astfel de proiect. Mult mai târziu, la jumătatea secolului al XIX-lea, oamenii de cultură au invocat domnia lui Mihai Viteazul pentru a revendica dorinţa de secole a românilor de unire. Comuniştii au preluat şi au „îmbunătăţit“ reprezentarea de unificator a lui Mihai Viteazul“, susţine istoricul Ilarion Ţiu.

Într-un interviu pentru revista „Historia“, istoricul medievist Marius Diaconescu, comenta şi falsurile din filmul „Mircea“. „Toată lumea ştie că Mircea cel Bătrân îl învinge pe Baiazid în bătălia de la Rovine“, spune istoricul. „Învăţăm în şcoală acest lucru, avem şi poezia lui Mihai Eminescu despre bătălie. Nu este nimic adevărat, pentru că după bătălia de la Rovine, Mircea cel Bătrân stă aproape doi ani şi jumătate în Transilvania. Dacă ar fi câştigat bătălia, ce căuta în martie 1395 la Braşov şi se închina regelui Ungariei, Sigismund de Luxemburg? De ce de patru ori a încercat armata ungară să îl repună pe tronul Ţării Româneşti pe Mircea cel Bătrân şi nu a reuşit pentru că au venit turcii întotdeauna şi l-au alungat pe Mircea? A fi patriot nu înseamnă să fii mincinos. Patriotismul nu se măsoară în minciuni“, consideră Marius Diaconescu. O altă istorie falsă legitimată de filmele lui Sergiu Nicolaescu se leagă de conflictele dintre legionari şi comunişti în anii 1940-1941. În realitate, comunişti nu au contat pe scena publică atunci. În filmul „Un comisar acuză“ (1974), Nicolaescu prezintă scena asasinării de către legionari, la închisoarea Jilava, a 64 de ofiţeri şi foşti demnitari. „Se arată cum deţinuţii comunişti au fost eliberaţi pentru a scăpa de furia comandourilor legionare. În realitate, comuniştii au rămas în închisoare, deoarece legionarii nu le acordau niciun fel de importanţă şi nu şi-au propus să-i asasineze. Filmele avându-l în rolul principal pe comisarul Moldovan debutează după „tezele din iulie 1971“ ale lui Nicolae Ceauşescu, care au culminat cu înăsprirea controlului ideologic asupra culturii. La acea dată, Sergiu Nicolaescu era secretar al organizaţiei de partid a asociaţiei cineaştilor. Cu ocazia unei şedinţe a profesioniştilor din domeniul cinematografiei, Nicolaescu l-a asigurat pe secretarul general al PCR că cineaştii au înţeles misiunea pe care le-a trasat-o secretarul general al partidului“, susţine acelaşi Ilarion Ţiu.

„Cred că nimeni nu a învăţat istorie din filmele lui Sergiu Nicolaescu, probabil că cei mai mulţi şi-au făcut o idee. În primul rând, cred că este greşit să ne întrebăm dacă şi ce putem învăţa din filmele lui Sergiu Nicolaescu. Ele au avut succes pentru că a ajuns acolo unde nu ajunge un manual, sau o carte de istorie. De aceea, cred că e ridicol să ne războim acum cu aceste filme. Oare ce este mai periculos – un film al lui Sergiu Nicolaescu, sau intervenţia preşedintelui într-o chestiune istorică, precum cea a relaţiei dintre Regele Mihai şi Ion Antonescu? Mult mai corect ar fi să ne întrebăm ce putem face pentru ca o carte, un manual, învăţământul în general să ajungă acolo unde ajungeau filmele istorice ale lui Sergiu Nicolaescu. Mai periculos este că în orarul elevilor este o singură oră de istorie. În al doilea rând, a le judeca azi e facil, filmele istorice ale lui Nicolaescu trebuie judecate în contextul istoric de atunci. Ele sunt inseparabile de contextul anilor ʼ60, ʼ70, chiar ʼ80, pentru că puţine au legătură cu lumea de azi. Ele fac parte dintr-o epocă ce se legitima prin istorie, or noi trăim astăzi într-o democraţie care nu mai face nimic pentru istorie“, susţine un alt reputat istoric, Adrian Cioroianu.

Există însă şi opinii contrare printre istoricii români. Cristian Vasilescu, spre exemplu, consideră: „Faptul că filmele sale istorice au consultanţi de marcă îl scuteşte pe cineast de orice explicaţie, dar şi aici intervin puncte de suspensie. Întâi, pentru că tinerii istorici nu sunt sau nu mai sunt atraşi de mesajul filmelor sale, refugiindu-se în acel consiliu, aparţinând istoricului german Ernst Nolte, şi care ne învaţă că: “revizuirile sunt pâinea zilnică a istoricului”. Apoi, nu s-au formulat niciodată acele tipare ale filmului istoric menit să mulţumească, în egală măsură, pe specialist şi pe artist. Rămâne doar acel consiliu, aparţinând profesorului Dumitru Almaş, care preciza, chiar în perioada realizării filmului Mihai Viteazul, că: “ne trebuie acel film istoric la care peste 10 ani, peste 30 de ani, peste 50 de ani să revenim ca la un izvor”. Acestea, alături de succesul la public şi de remarca istoricului român, domnul profesor Ion Bulei – care îl apreciază ca fiind un mare regizor, în cartea sa: Carol I – Un destin pentru România -, sunt argumente în favoarea cineastului care ne obligă să medităm cu mai multă înţelegere asupra compatibilităţii sau incompatibilităţii dintre actul artistic şi realitatea istorică întâlnită în filmografia sa. În fond, filmul este artă, iar a te exprima prin intermediul licenţei de tip estetic nu constituie o contravenţie. Libertatea de expresie întâlnită în filmele sale nu face să prevaleze calitatea artistică în dauna celei documentare, pentru că regizorul are formaţie de documentarist (întotdeauna trebuie accentuat acest aspect, pentru că el este definitoriu în activitatea cineastului). Procedeul artistic utilizat de Mihai Eminescu – a se vedea unul din celebrele versuri din Scrisoarea a III-a: “La Nicopole văzuta-i câte tabere s-au strâns ?” – statorniceşte, cred eu, dată fiind anvergura poetului, preeminenţa la limită a actului artistic în dauna realităţii istorice. Şi autorii filmului Mihai Viteazul, în secvenţa învestirii de către sultanul Murad al III-lea (Colea Răutu) a viitorului domn al Ţării Româneşti, Mihai Pătraşcu (Amza Pellea), împletesc realitatea cu ficţiunea într-un mod în care spectatorului, cu ajutorul imaginii, i se relevă, la nivel individual, cele două tipuri de atitudine care a caracterizat politica ţărilor române faţă de Înalta Poartă – agresivitate/rezistenţă vs. obedienţă – marele domnitor român şi celălalt pretendent, Alexandru al III-lea (Constantin Codrescu) fiind figurile lor emblematice (Alexandru al III-lea, cel Rău, sfârşise la fel ca în film, dar în 1597). Scenaristul Titus Popovici, despre care maestrul Alexandru Repan vorbeşte întotdeauna la superlativ, era foarte atent la nuanţe, graniţa dincolo de care se trece de la realitate la ficţiune şi invers fiind sensibilă“.

Citeşte neapărat şi: 

Enigmele istoriei. Stenogramele uitate din timpul Revoluţiei: „Să fi tras în ei, să fi căzut şi pe urmă luaţi şi băgaţi în beci”