Enigmele istoriei. Cum a murit Regele Carol I. Mărturii inedite

În toamna anului 1914, la 27 septembrie, Carol I a încetat din viață, la Sinaia. Atunci s-a încheiat o domnie glorioasă, de 48 de ani, cea mai lungă din istoria românilor. În jurul morţii suveranului s-au ţesut multe legende. Se ştia de mulţi ani că regele era suferind cu inima. Uneori, pentru a se trata, pleca în călătorii mai lungi în străinătate.

Dar ziarele spuneau că, în ultimii ani, prin grija medicului Ion Mamulea, suveranul începuse să se simtă mai bine. Cu cinci luni mai înainte, la 20 aprilie 1914, a fost sărbătorit la împlinirea vârstei de 75 de ani – şi se aştepta anul 1916, când, la 10 Mai, naţiunea întreagă ar fi aniversat, alături de el, o jumătate de secol de domnie.  Se pare că sfârşitul  i s-a tras de la şedinţa Consiliului de Coroană, din 21 iulie 1914, putându-se afirma că a murit de „inimă rea”. În noaptea ce urmase Consiliului, în care propunerea sa de aliniere militară a României Puterilor Centrale fusese respinsă, el nu dormise deloc, şi perioada următoare fusese o perioadă chinuitoare pentru suveran. „Se zbătea sărmanul îngrozitor – nota I. G. Duca în Amintirile sale -, nu dormea nopţi întregi, slăbea, era un chin fără ieşire… După 48 de ani de fericită domnie, nu se putea închipui un mai tragic sfârşit”.

În ultima zi a vieţii, Regele a fost foarte activ. Dimineaţa a făcut o mică plimbare în jurul castelului Peleş. La prânz s-a întâlnit cu primul-ministru Ionel Brătianu, apoi cu familia Procopiu. Vizitatorii au găsit un bătrân binedispus, cu chef de vorbă, cum rar i se întâmpla. La un moment dat, când discuţia a devenit sensibilă, cu trimitere la situaţia politică României, regele a fost auzit spunând: „Ţin să se ştie că nu sunt contra realizării idealului nostru naţional” („Universul”, 29 septembrie 1914). După-amiaza l-a primit pe juristul Virgil Arion. Mai mult, l-a informat pe ministrul român de externe, Emanoil Porumbaru, că îi aşteaptă la Peleş pe reprezentanţii diplomatici ai Greciei (duminică, pe cel care îşi încheia mandatul, şi luni, pe înlocuitor). Ultimii primiţi în audienţă au fost doi englezi, fraţii Noel şi Charles Buxton, pe la ora 8 seara. Deznodământul a survenit pe neaşteptate. Îl descrie tot Duca, după ceea ce îi povestise primul ministru, Ionel Brătianu: „Pe la 5 dimineaţa se trezise plângându-se că nu poate respira. Regina Elisabeta a sunat după ajutor şi a trimis in grabă să cheme pe dr. Mamulea. După cîteva minute, suveranul a oftat din greu de două-trei ori şi a aplecat uşor capul. Regina a crezut că doarme. Carol I de Hobenzollern-Sigmaringen, primul rege al României, îşi dăduse, însă, după 48 de ani de rodnică domnie, obştescul sfârşit. Frământările sufleteşti ale ultimelor luni fuseseră peste puterile organismului său îmbătrânit, ele l-au omorât. Când doctorul Mamulea a sosit, nu a putut face altceva decât să constate încetarea din viaţă şi să vestească familia regală şi guvernul”. A existat şi suspiciunea unei sinucideri a monarhului. „Ideea sinuciderii o sugerez şi eu în filmul meu, «Carol I – Un destin». La un moment dat, deschide un sertar şi în sertar e un revolver, dar îl lasă acolo şi pleacă. Deci era doar un gând. În fond, cred că, în ultimă instanţă, ce a făcut el, a deschis geamurile, el fiind foarte bolnav, şi şi-a agravat situaţia. Am mers pe această variantă pe care mi-au spus-o nişte oameni care fac parte din familiile celor care serveau în palat la Sinaia. Câţiva mi-au spus că el a căutat să rămână singur, a deschis geamurile, aşa au fost găsite dimineaţă. Îşi dorea moartea, e clar că îşi dorea moartea.  A vrut să evite compromisurile. A fost impecabil ca rege. Singurul lui păcat a fost, fără doar sau poate, 1907. 1907 este motivul pentru care a ascuns o serie de materiale. De-abia astăzi s-au descoperit aceste materiale. S-a vorbit de 10.000 de morţi, de 13.000 de morţi. În realitate, există documente care atestă 419 morţi în timpul revoltei populare”, explica regizorul Sergiu Nicolaescu într-un interviu din anul 2009.

Există şi o relatare care merită multă încredere, aceea a lui Ion Mamulea, medicul familiei regale. „În cea din urmă seară a vieţii Regelui Carol am fost primit, ca de obicei, către ora 10.30, în camera de dormit a Suveranilor din castelul Peleş. Aveau amândoi o expresiune mai liniştită. Convorbirea a ţinut până la ora 11.00, când Suveranul îmi spuse: Mă simt bine, puteţi să vă duceţi acasă. Adormind, Regele s-a odihnit liniştit până la ora 3.30 dimineaţa, când s-a deşteptat, trezind şi pe Regina. La dreapta sa, pe o măsuţă, se afla o cutie de argint, totdeauna plină cu pesmeţi făcuţi în casă. A întins mâna luând un pesmet pe care l-a rupt în două, dând jumătate Reginei. Au mâncat pesmetul şi au readormit. La 5.00, Regina s-a deşteptat iar şi, privind pe Rege, a avut impresiunea că nu respira. Alarmându-se, a trimis după mine. Sosii către 5,30. Regele avea o faţă senină, uşor colorată, ochii închişi, pielea caldă încă, expresiunea unui om care doarme adânc, fără cea mai uşoară urmă de suferinţă. Constatai însă cu durere că nu mai respira, iar inima sa, care atâtea stăpânise şi îndurase, încetase de a mai bate”, se arată în cartea lui Alexandru Tzigara-Samurcaş, «Din viaţa Regelui Carol I. Mărturii contimporane şi documente inedite», apărută în 1939.

Citeşte neapărat şi: 

Enigmele istoriei. Ce l-a ucis de fapt pe Ştefan cel Mare, în viziunea cronicarilor europeni