Enigmele istoriei. Cum i-a scăpat lui Brătianu fraza: „Vreau Transilvania, dar fără transilvăneni!“

Istoricul clujean Ovidiu Pecican a dezvăluit, în eseul său, „Misterele României în secolul al XX-lea“, mai multe aspecte prea puţin cunoscute privind Marea Unire de la 1918 dintre Transilvania şi Vechiul Regat al României.

Pecican dezvăluia că există o serie de mărturii contemporane cu privire la violenţa şi lipsa de menajamente cu care noua ordine de la Bucureşti şi-a impus, îndată după 1 decembrie 1918, propriile reguli. Le socotea caduce (şubrede, fără putere legală) pe toate cele dinainte fiindcă aparţinuseră ordinii acceptate şi promovate de statalitatea austriacă. Pecican vorbeşte de existenţa unor scrisori, a unor rapoarte mai mult sau mai puţin oficiale, fărâme memorialistice şi articole ori acte oficiale care arată cum s-a făcut Unirea din 1918 a Transilvaniei, şi cum nu este descrisă în manualele de istorie. Dintre acele documente amintite, Pecican spune că este surprinzătoare mărturia lui Panait Istrati – scriitor român şi jurnalist la publicaţii socialiste. O redăm integral: „Ea (n.r. mărturia) provine de la un brăilean şi un cetăţean al Vechiului Regat, neputând fi suspectată, aşadar, că ar pune în pagină văicărelile românilor ori minoritarilor din provincia decurând alipită. Într-un articol, „Despre conferinţa „Un popor martir”, apărut în periodicul genevez „La Feuille“, în 24 mai 1919 (vezi P. Istrati, „Trei decenii de publicistică. II: Între banchet şi ciomăgeală“, 1919– 1929, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2005, p. 7-10), Istrati critică vehement caracterul nondemocratic al unirii întregitoare.

„Simpatia pentru cauza transilvăneană – spune Istrati -, pe care emisarii guvernului Brătianu au venit s-o caute în Capitala Lumii, nu trebuie acordată de muncitorii elveţieni stăpânilor de mâine ai „poporului martir”. […] Cei care se ocupă de soarta ardelenilor nu fac altceva decât să schimbe stăpânii”. „Cât despre„martiriul” poporului transilvan sub jugul maghiar [despre care vorbeşte Vasile Lucaciu], ne permitem să-i amintim adevăratul martiriu din ţara românească sub jugul satrapilor români, suferinţe necunoscute în Europa modernă. Regimul oligarhic maghiar, inclusiv persecuţiile şi exploatările, nu a egalat niciodată în duritate regimul teroarei româneşti, iar ţăranii din Transilvania nu şi-au dorit niciodată să treacă sub sceptrul administraţiei noastre. Cei care cunosc ambele regiuni ştiu că în Transilvania nu vezi colibele troglodiţilor, zdrenţăroşilor şi bolnavilor de pelagră, care se întâlnesc la tot pasul în România. „Ba ni se mai spune la Conferinţă că 3.000.000 de români din Transilvania nu aveau decât cinci reprezentanţi în Parlamentul maghiar“. Nu îl cred pe acest părinte Lucaciu să-mi poată cita numele unui ţăran român care-şi reprezintă ţara în Parlamentul de la Bucureşti şi să-mi spună dacă legea electorală din Ungaria era mai nedreaptă decât legea cenzitară din România, unde 50 de ţărani obţineau cu greu un reprezentant”.

Istrati conchide: „Toate discursurile politice pe seama Transilvaniei le putem rezuma la fraza care i-a scăpat altădată „marelui Ion Brătianu”, tatăl celui actual, care a zis:„Vreau Transilvania, dar fără transilvăneni!”.  Este foarte probabil ca aceasta să reprezinte întocmai atitudinea oamenilor politici de la Bucureşti faţă de alipirea la Regatul României a unui teritoriu administrat de conducerea austro-ungară, într-un mod net superior celor cu care erau obişnuiţi românii. Cunoscutul om politic şi-a făcut, practic, datoria de lider de opinie. Trebuie, însă, menţionat faptul că printre acei transilvăneni nu se aflau doar români, deşi aceştia constituiau populaţia majoritară a Ardealului.