Enigmele istoriei. De ce a scris de fapt Eminescu versurile „Cine-au îndrăgit străinii, mânca-i-ar inima câinii“

Mihai Eminescu s-a născut la Botoşani la 15 ianuarie 1850. Este al şaptelea din cei 11 copii ai căminarului Gheorge Eminovici, provenit dintr-o familie de ţărani români din nordul Moldovei şi al Ralucăi Eminovici, născută Juraşcu, fiică de stolnic din Joldeşti. Între 1858 şi 1866, urmează cu intermitenţe şcoala la Cernăuţi.

Termină clasa a IV-a clasificat al cincilea din 82 de elevi după care face două clase de gimnaziu. Părăseşte şcoala în 1863, revine ca privatist în 1865 şi pleacă din nou în 1866. Între timp, e angajat ca funcţionar la diverse instituţii din Botoşani (la tribunal şi primărie) sau pribegeşte cu trupa Tardini-Vlădicescu. 1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu. În ianuarie moare profesorul de limba română Aron Pumnul şi elevii scot o broşură, „Lăcrămioarele invăţăceilor gimnazişti” , în care apare şi poezia „La mormîntul lui Aron Pumnul” semnată M.Eminovici. La 25 februarie / 9 martie pe stil nou debutează în revista „Familia”, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia „De-aş avea”. Iosif Vulcan îi schimbă numele în Mihai Eminescu, adoptat apoi de poet şi, mai tîrziu, şi de alţi membri ai familiei sale. În acelaşi an îi mai apar în „Familia” încă 5 poezii.

Din 1866 pînă în 1869, pribegeşte pe traseul Cernăuţi-Blaj-Sibiu-Giurgiu-Bucureşti. A intenţionat să-şi continue studiile, dar nu-şi realizează proiectul. Ajunge sufleor şi copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiali apoi sufleor şi copist la Teatrul Naţional unde îl cunoaşte pe I.L.Caragiale. Studiază la Viena, urmează ca auditor extraordinar Facultatea de Filozofie şi Drept, dar audiază şi cursuri de la alte facultăţi. Activează în rîndul societăţilor studenţeşti, se împrieteneşte cu Ioan Slavici; o cunoaşte la Viena pe Veronica Micle; începe colaborarea la „Convorbiri Literare”; debutează ca publicist în ziarul „Albina” din Pesta.

Între 1872 şi 1874 este student la Berlin. Junimea îi acordă o bursă cu condiţia să-şi ia doctoratul în filozofie. Urmează cu regularitate două semestre, dar nu se prezintă la examene. Se întoarce în ţară, trăind la Iaşi între 1874-1877. E director al Bibliotecii Centrale, profesor suplinitor, revizor şcolar pentru judeţele Iaşi şi Vaslui, redactor la ziarul „Curierul de Iaşi “. Continuă să publice în „Convorbiri Literare”. Devine bun prieten cu Ion Creangă pe care îl introduce la Junimea. Situaţia lui materială este nesigură; are necazuri în familie; este îndrăgostit de Veronica Micle.

În 1877 se mută la Bucureşti, unde pînă în 1883 este redactor, apoi redactor-şef la ziarul „Timpul“. Desfăşoară o activitate publicistică excepţională, tot aici i se ruinează însă sănătatea. Acum scrie marile lui poeme (Scrisorile, Luceafărul etc.). În iunie 1883, surmenat, poetul se îmbolnăveşte grav, fiind internat la spitalul doctorului Şuţu, apoi la un institut pe lîngă Viena. În decembrie îi apare volumul „Poezii” , cu o prefaţă şi cu texte selectate de Titu Maiorescu (e singurul volum tipărit în timpul vieţii lui Eminescu). Unele surse pun la îndoială boala lui Eminescu şi vin şi cu argumente în acest sens. În anii 1883-1889 Eminescu scrie foarte puţin sau practic deloc. Mihai Eminescu se stinge din viaţă în condiţii dubioase şi interpretate diferit în mai multe surse la 15 iunie 1889 (15 iunie, în zori – ora 3) în casa de sănătate a doctorului Şuţu. E înmormîntat la Bucureşti, în cimitirul Bellu.

Despre xenofobia lui Eminescu s-a vorbit mult. Ea îşi avea izvorul, spun specialiştii, în ideile sale naţionaliste de sorginte conservatoare, poetul fiind un adevărat patriot. „Oricît ne-am da după cireş, îmi spune un amic, trebuie să recunoaştem că Eminescu era antisemit. Şi nu poţi să nu-i dai dreptate, oricât au încercat şi încearcă diverşi domni, bine intenţionaţi, mânaţi de cele mai pioase sentimente patriotice, să demonstreze că nu este aşa. Mai mult de atât, se poate spune că Eminescu era xenofob în genere”, precizează criticul literar Radu Părpăuţă, în articolul ”Xenofobia lui Eminescu” din revista ”Confluenţe literare”, din 15 ianuarie 2012.  În sprijinul spuselor criticului sunt aduse ca dovezi două dintre poeziile lui Eminescu. Este vorba de ”Doina” şi de „Scrisoarea a III-a”. În ”Doina”, Eminescu se arată împotriva străinilor, care ar înăbuşi spiritul românesc şi tradiţia agrară românească. ”De la Nistru pân’ la Tisa/Tot Românul plânsu-mi-s’a, /Că nu mai poate străbate/De-atâta străinătate./Din Hotin şi pân la Mare/Vin Muscalii de-a călare,/De la Mare la Hotin/Mereu calea ne-o aţin;/Din Boian la Vatra-Dornii/Au umplut omida cornii,/Şi străinul te tot paşte/De nu te mai poţi cunoaşte”, scrie Eminescu în ”Doina”. În aceeaşi poezie, Eminescu se plânge că străinii spoliază populaţia românească autohtonă şi ajunge la sloganuri antisemite de o violenţă extremă. ”Cine-au îndrăgit străinii, /Mânca-i-ar inima câinii, /Mânca-i-ar casa pustia,/Şi neamul nemernicia!” sau către finalul poeziei ”Toţi duşmanii or să piară/Din hotară în hotară/Îndrăgi-i-ar ciorile/Şi spânzurătorile!”.

Accente xenofobe sunt întâlnite şi în celebra ”Scrisoarea a III-a”. În versurile acestei poezii, Eminescu devine şi explicit. Dacă în ”Doina” erau înfieraţi străinii în general, în ”Scrisoarea a III-a” sunt şi nominalizaţi aceştia, care ”otrăveau” ţara din punctul de vedere al poetului. Eminescu se plânge că străinii au ajuns să conducă destinele naţiunii române.  ”Şi apoi în sfatul ţării se adun să se admire/Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subţire;/Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman,/Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian!/Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi/Să ajung-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi!/Tot ce-n ţările vecine e smintit şi stârpitură,/Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură,/Tot ce e perfid şi lacom, tot Fanarul, toţi iloţii,/Toţi se scurseră aicea şi formează patrioţii”, se arată în opera eminesciană citată.

Există şi critici sau specialişti care spun că Eminescu nu poate fi catalogat drept xenofob, mai ales în poeziile sale, şi că, de fapt, tot ceea ce avea de împărţit poetul era cu politicienii care acţionau cotra intereselor naţionale. De exemplu, profesorul universitar doctor Petru Zugun în articolul ”M. Eminescu-„Poetul naţional”, nu scriitor xenofob, antisemit şi rasist. Argumentare lingvistică şi stilistică”, din Revista ”Convorbiri Literare”, îşi propune tocmai să demonstreze că Eminescu nu a fost antisemit sau xenofob.  ”Acuzaţia, cunoscută, de xenofobie, adusă, uneori, dar repetat, şi acum, lui Mihai Eminescu, pe baza, în special, a poeziei Doină şi a finalului Scrisorii III, precum şi, adesea, a unor citate rupte, ca de obicei, din contextele lor jurnalistice, practică critica aspră obişnuită, a fost contrazisă cu argumente, în general, extratextuale, precum relaţia amical-profesională cu Moses Gaster, important şi cunoscut cărturar român de origine evreiască, ori lauda adusă de marele nostru publicist violonistului Toma Micheru, de asemenea român evreu, în ei Eminescu văzând oameni de valoare, care îşi onorează atât ţara în care s-au născut, cât şi etnia, precizeză în articolul său profesorul Zugun.