Buda: „România nu se poate dezvolta prin pomeni și măsuri care omoară mediul de afaceri“
10 iulie 2017
Propuneri de simplificare a accesului la fondurile europene
12 iulie 2017
Ca urmare a evenimentelor de la Viena, din 30 august 1940, precum şi a mutaţiilor de ordin geopolitic şi geostrategic, în România s-a produs, la 4 septembrie 1940, o gravă criză de stat soldată, la 6 septembrie 1940, cu abdicarea Regelui Carol al II-lea, care l-a chemat pe generalul Ion Antonescu (din „arestul” de la Mânăstirea Bistriţa-Vâlcea) pentru a-l informa că renunţă la tron în favoarea fiului său Mihai, acordând depline puteri în stat prim-ministrului care îşi asuma şi rolul de Conducător al Statului.
Generalul Ion Antonescu a crezut în rolul mesianic al Conducătorului, fiind convins că „Statul a avut în toate unghiurile pământului şi va avea în toate timpurile valoarea aceluia care, trecător, conduce”. În discursul ţinut, la 7 septembrie 1940, în şedinţa Consiliului de Miniştri, generalul Ion Antonescu a ţinut să precizeze că „nimeni nu va trece prin faţa Palatului decât ca să se închine în faţa unui simbol”, iar Regele va rămâne numai un simbol şi nu are dreptul să se amestece în conducerea Statului, indiferent de capacitatea acestuia, arată Dr. Constantin Corneanu într-un articol din revista Art-Emis. Jurnalul de război al Mareşalului Ion Antonescu relevă numeroase întâlniri (mic-dejun sau prânz) între Conducătorul Statului şi soţia sa, pe de-o parte, precum şi Regele Mihai I şi Regina-Mamă Elena pe parcursul războiului, în afara vizitelor pe front şi la acţiunile protocolare impuse de raţiunile de stat. Până la intrarea Regelui Mihai I în opoziţie discretă faţă de Antonescu, relaţiile au fost extrem de protocolare şi amiabile. La 22 iunie 1941, Regele Mihai I a adresat o telegramă de felicitare generalului Ion Antonescu prilejuită de trecerea Prutului şi intrarea în războiul împotriva Uniunii Sovietice. O telegramă de felicitare a fost trimisă Conducătorului Statului şi cu ocazia trecerii Nistrului în iulie 1941.
Necesităţile operative generate de rezistenţa Armatei Roşii, exigenţele războiului de coaliţie şi schimbarea direcţiei de înaintare a Grupului de Armate „Sud” reprezintă câteva dintre motivele care au impus luarea uneia dintre cele mai contestate decizii din istoria modernă a românilor. Marea dezbatere asupra trecerii Nistrului şi-a inutilităţii războiului împotriva Uniunii Sovietice a fost „discret” alimentată de serviciul de spionaj şi propagandă britanic, cu efecte asupra interesului naţional major. Protecţia celor doi lideri, respectiv Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu, împotriva germanilor şi-a aplicării regulilor războiului, s-a făcut din înalte raţiuni de stat care au impus o astfel de conduită Mareşalului Ion Antonescu. Trecerea Prutului, la 22 iunie 1941, a reprezentat o chestiune de demnitate naţională, rănită de evenimentele din 26-28 iunie 1940, iar trecerea Nistrului a avut drept obiectiv, dincolo de chestiunea războiului de coaliţie, a soluţionării „problemei ruse” sau a necesităţilor militare imediate, eliminarea unei uriaşe primejdii geopolitice: Ucraina Mare, dornică de reînviere cu sprijinul celui de al III-lea Reich. Regele Mihai I nu s-a împotrivit trecerii Nistrului şi nici nu avea cum să influenţeze evoluţia evenimentelor politico-militare din acele clipe. O sinteză informativă a Serviciului Special de Informaţii (SSI) din ianuarie 1944 sublinia faptul că primele raporturi comune, evidente, ale Regelui Mihai I cu opoziţia antiantonesciană datează din 24 ianuarie 1942, când sub înrâurirea Reginei, anglofilă prin educaţie şi relaţiile de familie, spiritul Regelui a fost, treptat, format împotriva aşa-numitei dominaţii germane. Conducerea celor două grupări de opoziţie (P.N.Ţ. şi P.N.L.) a decis să încerce atragerea Casei Regale în conspiraţia împotriva Conducătorului Statului cu ocazia serbării Ordinului Ferdinand din 24 ianuarie 1942. Ion Mihalache, dr. Nicolae Lupu şi dr. Constantin Angelescu, în calitate de emisari ai opoziţiei, se vor întoarce entuziasmaţi de la Palatul Regal, deoarece Regele Mihai I şi Regina Mamă Elena erau definitiv câştigaţi pentru teza opoziţiei. Regele era formal capul oştirii şi complotiştii năzuiau că Armata va fi atrasă, astfel, de partea opoziţiei antiantonesciene aflată în relaţii secrete cu Aliaţii Occidentali.
Regele Mihai I va fi convins, astfel, că numai o înţelegere cu Aliaţii Occidentali ar putea să pună stavilă unei expansiuni sovietice şi că numai o asemenea politică poate menţine statul român şi monarhia. În cursul unei convorbiri cu un agent secret britanic („dl. House”), jurnalist la Allied News Papers şi aflat în drum spre Turcia, desfăşurată la Palatul Regal din Bucureşti, la 26 noiembrie 1943, Regele Mihai I a cântărit posibilităţile de reuşită ale unui puci. Perspectiva ca monarhia şi regimul partidelor democratice să aibă soarta regimului mussolinian, în condiţiile tergiversării încheierii armistiţiului şi ale formării unui guvern comunist în Moldova ocupată de Armata Roşie, a generat ample discuţii în Consiliul de Coroană din 3 mai 1944. Participanţii la acest Consiliu de Coroană aveau să conchidă că nu numai Aliaţii, dar însăşi opinia publică română va putea susţine cu drept cuvânt că opoziţia democratică, prin inactivitatea ei, s-a dovedit neputincioasă, astfel încât poporul român va fi înclinat în mod natural să-şi îndrepte privirea către noi forme de organizare politică şi socială. Dintr-o asemenea perspectivă se poate înţelege graba cu care Regele Mihai I şi opoziţia condusă de Iuliu Maniu s-au angrenat în acţiunea de răsturnare a regimului antonescian. Regele Mihai I a aprobat, la 15 iunie 1944, planul de înlăturare prin forţă, iar arestarea Mareşalului figura în planul de acţiune numai ca o soluţie de ultimă instanţă, deoarece Conducătorul Statului trebuia determinat să realizeze scoaterea României din război.
Ronald D. Bachman, în cartea sa „Romania: A Contry Study”, afirmă că actul de la 23 august a grăbit înaintarea sovieticilor spre centrul Europei în detrimentul anglo-americanilor. Drept urmare, Regele nu ar fi fost invitat niciodată să participe la ceremoniile de 9 mai din vreo ţară vestică. Progresele realizate de trupele anglo-americane în Bătălia Franţei, în august 1944, creau posibilitatea ca blindatele aliate să atingă, până la venirea iernii, frontiera Germaniei, timp în care trupele sovietice se vor fi oprit în faţa Varşoviei şi pe frontul românesc.
Având posibilitatea să ocupe mai repede şi mai mult din teritoriul Germaniei, putea fi pus sub semnul întrebării acordul sovieto-britanic de împărţire a sferelor de influenţă, din 12 iunie 1944, premergător celui din octombrie 1944 de la Moscova, şi care urma să expire în curând, iarBucuresti 30-august-1944-2 art-emis şansa de a fi reînnoit scădea considerabil. În timp ce Aliaţii Occidentali începuseră „cursa pentru Berlin”, sovieticii care se pregăteau pentru asaltul final spre linia fortificată Focşani-Nămoloasa-Brăila, fără a fi convinşi că o vor străpunge, aveau nevoie de o decizie politică majoră care trebuia să însoţească viitoarele acţiuni militare de pe frontul românesc, astfel încât dezavantajul care se prefigura ca urmare a succeselor aliate din Vest să fie transformat în avantaj. Aceste evenimente politice şi militare, precum şi interesele de ordin strategic şi politic au determinat, în opinia mea, guvernul de la Moscova să accepte în totalitate cererile Mareşalului Ion Antonescu vizând un armistiţiu politico-militar pe frontul din Moldova. Controversele privind acest accept al Moscovei sunt alimentate de misterul care dăinuie asupra recepţionării „telegramei de la Stockholm”. După opinia istoricului Dr. Constantin Corneanu, telegrama de la Moscova (via Stockholm) a fost recepţionată în dimineaţa zilei de 23 august 1944. O dovadă că aceasta a sosit este oferită de conţinutul stenogramei şedinţei Consiliului de Miniştri, din 15-16 septembrie 1944, în care se inserează poziţia lui Iuliu Maniu privitoare la armistiţiul românesc. („Am văzut eu, dl. Buzeşti are textul, şi vă puteţi închipui în ce situaţie ajungem noi, guvernul acesta, regimul acesta şi, în special, noi care am lucrat efectiv la pregătirea acestui armistiţiu, când ni se va pune în faţă, mâine-poimâine, faptul că lui Antonescu i s-a promis de către dl. Molotov o zonă neutră pe care noi nu o avem. Pentru care motiv nu interesează, vă puteţi închipui în ce situaţie rămânem noi. Deci, trebuie să constatăm, numaidecât, că noi între condiţiile pe care le avem prin armistiţiu, era şi punctul precis stabilit, că tot ce s-a discutat va fi respectat în armistiţiul pe care noi îl vom încheia. Domnul ministru Buzeşti citeşte textul telegramei conţinând acest punct de vedere, privitor la recunoaşterea zonei libere”). Originalul telegramei de la Stockholm nu a putut fi descoperit în arhivele româneşti, deoarece cei care au interceptat telegrama, respectiv membri ai opoziţiei politice, au sustras-o şi, mai apoi probabil că au distrus-o. Telegrama nu a fost depistată nici în arhivele sovietice, iar tăcerea istoriografiei sovietice, mai apoi ruse, faţă de acest moment delicat din evoluţia unei mari puteri către statutul de superputere amplifică misterul din jurul acestui delicat moment istoric. Sovieticii au căutat să obţină, după 23 august 1944, originalul telegramei din 19 iulie 1877, prin care Marele Duce Nicolae al Rusiei solicita principelui Carol al României ajutorul trupelor române în campania din Balcani, astfel încât este greu de crezut că nu au încercat să găsească, pentru a ascunde sau a distruge şi originalul telegramei din 23 august 1944.
Membrii conjuraţiei erau ferm convinşi că meritul schimbării trebuia să le revină lor, s-au precipitat şi astfel au pierdut „cartea” pe care Mareşalul „o juca”. Evenimentele petrecute la Palatul Regal din Bucureşti, în după-amiaza zilei de 23 august 1944, au fost generate de inexacta cunoaştere şi apreciere a situaţiei politico-militare internaţionale şi de pe frontul Moldovei, de graba nejustificată a Regelui Mihai I, de antipatii şi orgolii, iar consecinţele au fost teribile, România urcând calvarul capitulării fără condiţii. Decizia luată la 23 august 1944 reprezintă, după opinia mea, cea mai mare eroare politico-militară, din istoria României, cu consecinţele de-acum binecunoscute. În contextul în care nu fusese semnată nici o convenţie de armistiţiu între noul guvern român şi cel de la Moscova, respectiv Naţiunile Unite, trupele sovietice au trecut la dezarmarea şi luarea în prizonierat a unităţilor româneşti. Mulţi militari români – circa 150.000 de soldaţi, 6.000 de subofiţeri şi 6.000 de ofiţeri – au fost dezarmaţi de către sovietici şi internaţi în lagăre de prizonieri.
