Enigmele istoriei. A fost sau nu învingător Mihai Viteazul la Călugăreni?

Una dintre cele mai cunoscute fapte de vitejie ale domnitorilor români din manualele de istorie este bătălia de la Călugăreni, care i-a opus pe domnitorul Ţării Româneşti, Mihai Viteazul, şi pe marele vizir al Imperiului Otoman, Sinan Paşa, unul dintre cei mai mari comandanţi de oşti ai epocii sale.

Mihai Viteazul, fiul lui Pătraşcu cel Bun, a fost numit domn al Ţării Româneşti în septembrie 1593. A obţinut greu tronul, cu intervenţia unchiului său Iane, un bogat negustor grec, dar şi cu cele ale lui Adronic Cantacuzino, Sigismund Bathory şi ale unui agent englez la Istanbul, Barton. Pe lângă vorbele bune puse de aceşti oameni cu trecere în capitala Imperiului Otoman, oamenii cu influenţă asupra sultanului au fost mituiţi cu sume mari de bani pentru a-l susţine pe Mihai. În cele din urmă, sultanul îl acceptă ca domn al Ţării Româneşti. După înscăunare, Mihai, aparent un supus al sultanului, se ridică împotriva Înaltei Porţi. Constituirea Sfintei Ligi, iniţiată de Papa Clement al VIII-lea şi de împăratul romano-german Rudolf al II-lea, îl atrage şi pe Mihai Viteazul. De altfel, Aron Vodă, domnul Moldovei, începuse tratativele cu Rudolf, la fel şi principele Transilvaniei, Sigismund Bathory. O alianţă anti-otomană a luat naştere între Transilvania, Moldova şi Ţara Românească, chiar dacă trupe otomane staţionau încă la Bucureşti. Semnalul nesupunerii este tras de Mihai prin uciderea creditorilor. În 1594, Mihai Viteazul atacă prin suprindere cetăţile turceşti. „Apoi fu atacată cetatea Giurgiului. Mihai, neavând însă mijloace suficiente de asediu, ea putu rezista, mai ales că-i soseau ajutoare de la Rusciuk. În acelaşi timp, erau măcelăriţi turcii de Ia Iaşi, de către Aron Vodă. Răscoala devenea aşadar generală. Şi alte cetăţi dela Dunăre fură izbite”, scria Constantin C. Giurescu în „Istoria Românilor”. „Între timp, la Constantinopol se hotărâse înlocuirea hainilor; În Ţara Românească urma să fie instalat Bogdan, fiul lui Iancu Sasul, iar în Moldova Ştefan Surdul, fostul domn muntean. Două armate turce şi porniră în acest scop la Dunăre: una comandată de Hasan Paşa şi Mustafa Paşa, se îndrepta spre Rusciuk, cealaltă spre Silistra”, adauga marele Constantin C. Giurescu în aceeaşi lucrare de prestigiu.

Nici Mihai n-a stat cu mâinile în sân, ieşind cu armata în întâmpinarea trupelor lui Hasan Paşa. Planul său este zădărnicit de o oaste tătărască care îl atacă din coastă. Tătarii sunt bătuţi de fraţii Buzeşti, la Putineiu şi Stăneşti. Între timp, Mihai obţine o victorie de răsunet  la sud de Dunăre, după ce trece fluviul pe podul de gheaţă la Marotin. Oastea turcească care-l aducea pe Ştefan Surdul, supusul turcilor şi pretendent la tronul Moldovei, este şi ea spulberată de Banul Mihalcea. Mihai Viteazul face prăpăd în teritoriile turceşti de la sud de Dunăre. Jefuieşte Silistra şi se opreşte abia în Munţii Balcani. Inclusiv cetatea Brăilei, aflată în mâinile turcilor, deşi bine înarmată şi întărită este cucerită de Mihai Viteazul în primăvara lui 1595. În această campanie sud-dunăreană Mihai este ajutat şi de un corp de armată secuiesc, comandat de Albert Kiraly. „Era evident că turcii nu puteau tolera o asemenea situaţie; răscoala ţărilor româneşti însemna o întreită lovitură: de ordin politic, militar şi economic. Ea constituia mai întâi un exemplu şi un îndemn pentru toţi creştinii din Balcani, apoi o importantă extindere a frontului de luptă. În sfârşit o perturbare serioasă în aprovizionarea cu materii prime a imperiului”, preciza Constantin C. Giurescu în „Istoria Românilor”.

Oastea otomană mobilizată pentru atacarea Ţării Româneşti aproape se dezintegrează la sudul Dunării din cauza neînţelgerilor de ordin intern şi a intrigilor lui Sinan Paşa contra lui Ferhat Paşa. În cele din urmă Sinan Paşa se impune şi reuşeşte să adune o armată destul de puternică să atace Ţara Românească. Cifra oştilor otomane a fost mult exagerată mai ales în scop propagandistic. Se spune că Mihai Viteazul, cu aproape 12.000 de oameni, ar fi ţinut piept unei oşti otomane de 100-200.000 de turci. Specialiştii spun însă că numărul turcilor era mai mic. „Oastea turcească era desigur superioară ca număr, nu poate fi vorba însă de sute de mii, cum socotesc cronicarii vremii. O oaste de 100.000 de oameni nici n-ar fi încăput pe câmpul de luptă strâmt de la Călugăreni. Pe de altă parte, când Sigismund Bathory a trecut munţii cu vreo 20.000 de oameni, Sinan Paşa s-a retras în grabă, fără să dea lupta, ceea ce arată că oastea lui era inferioară oştirilor unite ale lui Mihai cu Sigismund. Nu vom exagera dacă vom socoti toată oastea turcească ce a luat parte la bătălia de la Călugăreni la vreo 20.000 de oameni”, scria P.P. Panaitescu în „Mihai Viteazul”. Tocmai datorită inferiorităţii numerice, Mihai Viteazul alege să lupte într-o zonă mlăştinoasă, strategică. „Locul ales de Mihai pentru luptă era exact acelaşi ca în campania din ianuarie 1594, la Călugăreni-Hulubeşti, la vărsarea Neajlovului în Câlniştea. Aceasta arată că domnul nu lăsa nimic întâmplării, era un perfect cunoscător al terenului şi studiase cu mult înainte eventualităţile unei campanii împotriva turcilor. Locul era foarte prielnic, străbătut de mai multe râuri cu mlaştini şi apărat de câteva dealuri acoperite de păduri, care se întindeau pe mari depărtări, Codrul Vlăsiei. O strâmtoare se deschidea între dealuri, tăiată de Neajlov în faţa satului Călugăreni”, scria P.P. Panaitescu în „Mihai Viteazul”.

Bătălia de la Călugăreni a început, pe 13 august 1595, cu un atac al ienicerilor conduşi de Satârgi Mahomed Paşa, Haider Paşa, Hasan Paşa şi Mustafa Paşa. Victoria părea a otomanilor, în timp ce Mihai Viteazul se retrage cu trupele sale dincolo de satul Călugăreni. Mihai pierde şi tunurile pe care le avea în mâinile turcilor. Dovedind o mare pricepere tactică, Mihai Viteazul reuşeşte să-i prindă pe turci în cleşte în cadrul unui contraatac. Reuşeşte să-i împingă peste pod şi să recupereze tunurile. Soarta bătălie se schimbă, românii sunt cei care dau tonul. „Iar boierii şi căpitanii pre capete năvăliră asupra turcilor de-i tăia şi-i necară în tină”, se arată în cronicile ce descriu bătălia. „După o cumplită încăierare, turcii sunt daţi înapoi şi pierd tunurile cucerite, paşii Hasan, Haider şi Mustafa sunt ucişi, Mahomed paşa fuge rănit (…) Unul din paşi a fost ucis de Mihai chiar cu mâna lui, despicându-i capul cu sabia de pe cal”, scrie P.P Panaitescu. „Sinan, care venise personal să dea curaj trupelor sale, e silit să fugă, garda sa personală îl părăsise împrăştiindu-se şi bătrânul căzu de două ori de pe cal. Un veteran din Rumelia îl luă la spinare şi-l scoase din mlaştină”, adaugă Panaitescu. Însă turcii nu s-au dat bătuţi, astfel că Mihai Viteazul a fost nevoit să se retragă după această bătălie. „Turcii erau încă în număr şi nu băgaseră în luptă toate trupele lor, oştenii lui Mihai erau obosiţi şi n-ar fi putut susţine o nouă ciocnire. Domnul se retrage întâi la Copăceni pe Argeş, apoi la Bucureşti, la Târgovişte şi în cele din urmă la Stoeneşti în munţi, pe Dâmboviţa, lângă pasul Branului, unde era la 12 septembrie”, arăta P.P. Panaitescu. După pierderile suferite la Călugăreni, reorganizându-și oastea, Sinan Pașa a înaintat prudent către București. Cum intenția lui era să transforme Țara Românească în pașalâc, odată ajuns în București, Sinan a stabilit cartierul general la mănăstirea Radu Vodă și l-a numit pe Satîrgi Mehmed Pașa beilerbei, dându-i sub comandă o garnizoană puternică de 10.000 de oameni, și ordine să construiască o palancă cu șanțuri de apărare și valuri din pământ întărit cu bârne și cu căptușeală din lemn. După acest moment, Sinan Pașa s-a îndreptat către Târgoviște, unde a ajuns în primele zile ale lui septembrie. Și aici a ordonat construirea unor întăriri din pământ, apărate de 1.500 de oameni și 30 de tunuri. Grosul armatei turcești s-a îndreptat către Stoenești. Aici, otomanii au ocupat o poziție în fața armatei lui Mihai. Din prudență, dar și datorită altor factori, (condițiile foarte grele de teren, pierderile mari suferite până în acel moment, lipsa ajutorului din partea tătarilor, cât și datorită faptului că numeroși otomani s-au împrăștiat după pradă), Sinan Pașa nu a atacat. La sfârșitul lui septembrie, Sigismund Bathory, principele Transilvaniei, a pornit în ajutorul aliatului său cu 13.200 de mercenari, 8.000 de secui, 1.500 de germani trimiși de arhiducele Maximilian⁠ și 300 de călăreți din Toscana. Aceste forțe reunite au început în octombrie înaintarea împotriva otomanilor, care au fost înfrânți la Târgoviște (6-8 octombrie), București (12 octombrie), și în bătălia de la Giurgiu (15-20 octombrie). Abia atunci Sinan a fost destituit din funcţia de mare vizir, iar Mihai Viteazul a reuşit să-şi salveze scaunul, mutând însă capitala ţării de la Bucureşti la Târgovişte.

Citeşte neapărat şi: 

Enigmele istoriei. Haiducii, între eroi naţionali şi hoţi la drumul mare