Enigmele istoriei. Haiducii, între eroi naţionali şi hoţi la drumul mare

O parte folclor, o parte legendă, o parte istorie. Tâlhari la drumul mare sau eroi ai românilor? Părerile sunt împărţite. Termenul de haiduc vine din maghiarul „hajdúk“ şi înseamnă „hăitaş“.

Lukács József, doctor în istorie, spune că, încă din secolele al XV-lea şi al XVI-lea, zonele urbane ale Europei Centrale s-au dezvoltat foarte mult şi era nevoie de oameni care să aducă cirezile de vite pe distanţe de sute de kilometri. „Aceşti oameni erau haiducii, hăitaşii de animale. Erau înarmaţi, nu aveau prea multă şcoală, iar când deveneau şomeri puteau fi angajaţi ca mercenari“, explică Lukács József.

Iancu Jianu, boierul care a luat calea codrului

Poate cea mai celebră şi simpatizată categorie de haiduci o reprezintă cea a răzvrătiţilor. Oameni cu educaţie şi obârşie nobilă care se ridică împotriva stăpânirii străine şi a nedreptăţilor sociale. În rândul acestora s-a aflat şi Iancu Jianu, cboierul devenit haiduc, lucru nemaiauzit în acele vremuri. Iancu Jianu se trăgea din Caracal şi s-a născut în 1787. Era fiul paharnicului Costache Jianu cel care va ajunge şi ispravnic al fostului judeţ Romanaţi. Din informaţiile păstrate în documente, Iancu Jianu avea 14 robi ţigani, trei moşii şi o vie în Fălcoiu. Era, aşadar, un om înstărit.

Motivele pentru care Iancu Jianu a devenit haiduc sunt multiple. Unele de factură romantică, precum o iubire neîmplinită sau dorinţa de a răzbuna nedreptăţile din ţară, iar altele de factură realistă, precum o crimă. Mai precis Iancu Jianu îl ucide pe zapciul care strângea dările. Motivul era încălcarea cuvântului dat. Zapciul i-a promis că îi va scuti de dări pe câţiva protejaţi ai lui Iancu Jianu. Funcţionarul însă nu şi-a ţinut promisunea. Drept răzbunare, a fost omorât de tânărul boiernaş. Pentru a nu da socoteală pentru ceea ce a făcut, Iancu a luat calea codrului. În general ataca pe boierii şi pe reprezentanţii înaltului cler din zona Olteniei împreună cu cei 25 de oameni din banda lui. Documentele arată că victime i-au căzut Ioan Protopopu din Cacaleţi, Şerban Logofătul Stănescu din Craiova, Costache Aricescu, prim-vechil, şi Stavri – Sofragiul Cămării Domneşti. Totodată o parte importantă a activităţii lui Iancu Jianu a fost lupta contra turcilor.

A luat parte inclusiv la luptele pe care Tudor Vladimirescu le-a dat contra otomanilor. Mai mult decât atât la începutul secolului al XIX lea, Iancu Jianu ajunge la apogeul puterii sale. Se spune că avea în subordine 3000 de oameni şi trei tunuri. Mai mult decât atât ajungea să facă danii, asemeni voievozilor pe la bisericilor din Romanaţi. În această perioadă de apogeu la 1809, Iancu Jianu cu ceata lui incendiază la sud de Dunăre Vidinul şi Plevna, ucigând inclusiv pe paşa de Vidin. Iancu Jianu contrinuie şi la distrugerea raialei de la Turnu Măgurele. Iancu Jianu era cunoscut deasemenea ca un luptător de elită. Trăgea bine cu pistoalele, mânuia sabia ca un maestru şi era neîntrecut în călărie şi luptă corp la corp.

„Om scurt, îndesat, rumen la faţă, ras şi cu mustaţa deasă şi scurtă, îmbrăcămintea lui: dulamă, pantaloni şi scurteică, pe cap şapcă, la brâu pistoale şi un cuţit cu plăsele de os şi puşca în cumpănă în mâna dreaptă. Ajunsese de o dibăcie vestită în călărie şi în vânătoare, încăleca fără a pune piciorul în scară şi nici mâna pe coama calului şi băga glonţul prin veriga de inel“, îl descria Ion Ghica, un contemporan al său. Iancu Jianu s-a lăsat de haiducie după ce a fost prins printr-un şiretlic la Bucureşti. A fost iertat după ce s-a căsătorit cu o fată de boier. Şi-a trăit bătrâneţile tihnit la o moşie din Romanaţi.

Grigore Pintea, „Sfântul Maramureşului”

Un alt haiduc faimos a fost Grigore Pintea, un maramureşean care a trăit în secolul al XVII lea şi a fost supranumit „Pintea Viteazul”. Faima ca şi faptele sale de arme l-au transformat într-un adevărat sfânt al Maramureşului, un eliberator şi un protector al celor năpăstuiţi. Numele său apare în numeroase balade. „Cât îi Maramurăşu/Nu-i ca Pintea Viteazu/Nu-i ca Pintea Haiducu!/Pe bogaţi îi prinde-n cleşte/Pe săraci bine-i păzeşte”, spun versurile unei vechi balade maramureşene. Grigore Pintea la fel ca şi Iancu Jianu s-a născut într-o familie cu sânge nobil din zona Lăpuşului. Mai precis Pintea a văzut lumina zilei la Măgoaja în familia lui Cupşa Pintea, un mic nobil local de origine românească. Grigore Pintea a fost un tânăr educat care ştia mai multe limbi străine şi destulă carte. Mai mult decât atât era priceput în tactică militară. Pleacă pe drumul haiduciei după ocuparea Maramureşului de armata austriacă în anul 1685. Conform specialiştilor noua stăpânire a venit şi cu o taxare suplimentară a ţăranilor, cu muncă în folosul nobilii şi chiar cu aservirea ţăranilor liberi. În acest context, mulţi locuitori ai Maramureşului au ales calea codrului. Printre aceştia a fost şi Grigore Pintea. Motivaţia exactă în cazul micului nobil, nu este cunoscută foarte bine. Cert este că a început să prade în special nobilimea din zonă. În lucrarea „Documente inedite referitoare la Pintea Viteazul în arhivele maramureşene” scrisă de Coloman Oszoczki se precizează faptul că Pintea făcea ravagii alături de banda sa.

În scrisoarea din 1695 Nicolae Bethlen îl anunţa pe judele din Baia Mare că Pintea împreună cu 35 de oameni atacă negustorii din Munţii Maramureşului. Puterea şi priceperea lui Pintea era atât de mare încât a reuşit să cucerească castelul Rona în 1698, ucigând peste 200 de oameni.

În cele din urmă Pintea se alătură principelui Francisc Raksoczi al II-lea în revolta contra hasburgilor pentru eliberarea Transilvaniei. Avea gradul de căpitan. Este omorât însă la asediul oraşului Baia Mare. Pintea Viteazul a devenit o adevărată legendă pentru maramureşeni, fiind considerat un apărător al celor obijduiţi în faţa nobilimii.

Gruia lui Novac, un războinic de legendă

Unul dintre cei mai renumiţi haiduci în tradiţia populară a fost Gruia lui Novac. Gruia vine dintr-o epocă a eroismului românesc, fiind legat de campaniile lui Mihai Viteazul. Mai precis Gruia a trăit în secolu al XVII lea fiind fiul celebrului Baba Novac, mercenarul sârb care a luptat alături de Mihai Viteazul. Gruia era fiul său cel mare şi era un duşman neîmpăcat al turcilor. A apucat să lupe alături de tatăl său, iar după moartea lui Baba Novac, Gruia continuă să haiducească alături de fraţii şi de acoliţi săi, atacând în special garnizoanele otomane dar şi ciambulurile tătărăşti care veneau după pradă. Totodată se spune că atacau pe cei închinaţi turcilor, în special boieri. Operau în pădurile Bucovăţului în jurul Craiovei dar şi în Mehedinţi sau Gorj. Pe lângă Iancu Jianu, Gruia Novac şi Pintea Viteazul, cei mai celebri haiduci români, au mai existat numeroşi haiduci ale căror fapte sau nume au rămas posterităţii. Spre deosebire de cei trei, majoritatea erau însă bandiţi de joasă speţă. Unul dintre ei este Mantu Haiducul.

După cum povestesc bătrânii, legende auzite şi de ei de la bunici, Mantu nu era nici pe departe un haiduc, din acela bun, care ia de la bogaţi şi dă la săraci. Mantu era un hoţ la drumul mare, care aţinea calea oamenilor, fie că erau negustori bogaţi, ori ţărani prăpădiţi. Banda lui Mantu acţiona pe valea Crişului Alb, aţinând calea negustorilor şi bancherilor care transportau aurul scos din minele de la Ruda sau Caraci şi pe valea Mureşului. El cunoştea perfect drumurile care treceau prin Munţii Zarandului. De altfel, legenda povesteşte despre Mantu că a fost cândva un ţăran de undeva, de prin părţile Buceşului, care s-a căsătorit pe valea Mureşului, la Ilia. Nu s-a prea înţeles cu socrii, oameni muncitori şi la locul lor, care lucrau o bucată de pământ luată „în parte” de la un nobil maghiar. Sătul de muncă şi regulile impuse la casa nevestei, Mantu a ales calea codrului, împreună cu încă trei feciori din sat. Noaptea, umblau pe cărările ştiute numai de ei şi prădau trecătorii sau gospodăriile mai înstărite. Cu banii adunaţi din furtişaguri mărunte, Mantu a cumpărat o casă undeva pe un drum care trecea de la Ilia peste deal spre Brad, prin Visca. Acolo a deschis un birt. Şi-a luat nevasta din Ilia şi a făcut-o crâşmăriţă. În crâşmă, Mantu afla de la trecători informaţii despre transporturile de aur, de la mina Caraci spre Arad, şi putea să plănuiască mai bine atacul asupra convoiului. Zeci de transporturi au căzut în mâna lui Mantu. Pentru că voia să-şi investească câştigul în ceva folositor, Mantu a construit şi Moara Lotrului, undeva mai sus de Ciungani, tot pe un drum care trecea dinspre Vaţa spre Valea Mureşului peste crestele munţilor. Aici, pe lângă măcinatul „bucatelor” care nu se prea fac în zona de munte, era loc de taină pentru ceata de hoţi. De aici se plănuiau atacurile şi tot aici se ascundeau de „jândarii” care-i căutau.

Citeşte neapărat şi: 

Enigmele istoriei. Revoltele ţărăneşti pe care nu le găseşti în manuale