Brexit: Parlamentul examinează drepturile europenilor ce locuiesc în Regatul Unit
5 martie 2017
Europarlamentarul Negrescu sare în apărarea românilor din Marea Britanie
5 martie 2017
În istoria României au existat o serie de revolte populare aproape necunoscute publicului larg, mai ales că ele nu au fost amintite în manualele de istorie. Aparent cu o importanţă minoră, ele au contribuit la agravarea condiţiilor de viaţă ale ţăranilor români. De fapt, de-a lungul istoriei, ţăranii s-au răsculat numai atunci cînd cuţitul le-a ajuns la os. În Secolul al XIX-lea, problema ţărănimii sărăcite, înapoiate, aservite şi pe alocuri măcinată de boli şi alcoolism a fost, în genere, numită „chestiunea ţărănească”. Nerezolvată, a dus la ultima mare răscoală ţărănească din Europa, în anul 1907.
Revolta ţăranilor contra lui Mihai Viteazul
Una dintre cele mai importante revolte ţărăneşti din Evul Mediu, împotriva stăpînirii feudale, a avut loc chiar în timpul domniei lui Mihai Viteazul. Eroul de la Călugăreni a avut, se pare, o politică mai puţin inspirată în ceea ce priveşte ţărănimea. Pentru a-şi atrage sprijinul militar al marilor proprietari de pămînturi, Mihai Viteazul, aşa cum arată istoricii, a legat de glie ţăranii şi i-a lăsat în calea abuzurilor feudale. „Pe de altă parte, cercetări mai noi au dovedit că legătura lui Mihai mai are şi alt sens. Oamenii liberi, nedependenţi de proprietari, care existau în ţară, au fost şi ei făcuţi şerbi (rumâni) pe moşiile unde trăiseră liberi, aşa că măsura lui Mihai a lipsit de libertate, în favoarea boierilor, un număr de ţărani care pînă atunci nu fuseseră şerbi. Toate aceste adînci schimbări sociale au fost în folosul clasei boiereşti, care guverna cu Mihai şi, în aceste împrejurări războinice, s-au umplut de glorie, dar în acelaşi timp şi de bani”, scria istoricul P.P Panaitescu în lucrarea sa „Mihai Viteazul”. În aceste condiţii, ţăranii din Muntenia s-au ridicat împotriva boierilor, dar şi a voievodului care-i asuprea. „S-au aflat veste sigură că Mihai Vodă, punând asupra ţării o dajdie grea şi săracii fiind foarte slabi, neputînd-o împlini, i-au dat de ştire că nu au cu ce plăti. Aflând aceasta domnul, trimise trei sute de cazaci ca să ia cu forţa dajdia ce o pusese, dar românii, aflând pentru ce veneau cazacii, hotărâră să se apere şi trecură peste Dunăre la Vidin cetatea turcului şi au chemat opt sute de turci ce trecură dincolo şi, împreună cu românii care ştiau unde locuiau cazacii, s-au dus noaptea să-i surprindă şi-i luară pe toţi prinşi, ducându-i cu ei la Vidin”, scria agentul ducelui de Toscana la Alba Iulia. Revolta s-a aprins în 1596, fiind urmată imediat de altele, în 1600, a ţăranilor din Mehedinţi şi Dolj. „Întrezărim una din cele mai impresionante pagini din istoria îndureratului nostru trecut, obijduiţi, cu pământul răpit, şerbi ai boierilor, sătenii se ridică şi află unii de la alţii; mişcarea se întinde în toată ţara, unii cu căruţe, călări şi pe jos, pe drumuri cumplite, cu greutăţile de atunci străbat zile, poate chiar săptămîni pînă la scaunul domnesc de la Alba Iulia, cerînd dreptate, o dreptate care pe atunci nu putea s-o înţeleagă nimeni”, scria P.P. Panaitescu în aceeaşi lucrare.
Ţăranii care s-au ridicat împotriva lui Carol I
Una dintre revoltele mai puţin cunoscute ale ţăranilor români are legătură cu înscăunarea principelui Carol I. Este vorba de o întîmplare care nu a fost luată foarte în serios, poate şi datorită caracterului său oarecum anecdotic. Mai precis, în 1866, ţăranii din Dăbuleni s-au răsculat fiindcă nu-l doreau pe Carol I ca domnitor al Principatelor. Ei se declarau împotriva abdicării lui Alexandru Ioan Cuza, pe care-l susţineau. Pe 7 mai, ţăranii de la Calafat la Dăbuleni s-au ridicat şi nu au recunoscut numirea principelui străin. Mai precis, grănicerii selectaţi din rîndul acestor ţărani au pus mâna inclusiv pe arme, decişi să-şi facă dreptate. Istoricul Adrian Cioroianu explică în cartea sa „Cea mai frumoasă poveste. Cîteva adevăruri simple despre istoria românilor” că ţăranii din Dăbuleni erau speriaţi că noul principe şi elita politică românească vor să le ia pămînturile date de Cuza în 1864. „În primul rînd, ei nu înţelegeau de ce fusese dat jos un domnitor român pentru a veni alt domnitor tocmai din Germania. Apoi, ei au început să se teamă că reformele lui Cuza, care tocmai le dăduse nişte loturi de pământ, vor fi anulate, iar noul domn neamţ le va lua pămînturile înapoi. În fine, în al treilea rînd, grănicerii şi-au adus aminte că guvernul nici măcar nu era foarte punctual cu solda pe care trebuia să le-o plătească: din primele patru luni ale anului 1866, ei primiseră banii doar pe o lună“, scrie în lucrarea sa Adrian Cioroianu. Oamenii erau decişi să meargă inclusiv pînă la Bucureşti ca să scape de neamţ. Răscoala a fost potolită imediat, fiindcă ţăranii din Dăbuleni au fost convinşi cumva de noul principe că nu au motive de îngrijorare.
Revolta de la 1888. Au ars conacele la Găeşti şi Cojasca
Deşi nu s-a popularizat foarte mult acest lucru, sfârşitul veacului al XIX-lea a fost marcat de numeroase ridicări la luptă ale ţăranilor. Oamenii erau sărăciţi şi păcăliţi de arendaşi. Boierii preferau să părăsească moşiile şi să trăiască la oraş, lăsând pămînturile pe mâna unor arendaşi. Arendaşii urmăreau, ca orice om de afaceri, să obţină profit de pe aceste moşii arendate. La rândul lor, arendau pământul ţăranilor, la preţuri destul de mari şi pentru care plugarii aveau şi o serie de obligaţii, printre altele şi în zile de muncă. Raporturile dintre proprietarii de moşii sau arendaşi au devenit încordate după legea împroprietăririi dată de Alexandru Ioan Cuza în 1864. „Ţăranii cer mereu pămînt. Ei socotesc că, dacă li se va da pămînt cât de mult, toate relele lor se vor lecui. Aceasta nu este adevărat sau e adevărat numai în parte. Dovada este că cei care au fost împroprietăriţi la 1864, la 1879, se plâng ca şi ceilalţi. Pământurile date la 1864 şi la 1879 s-au fracţionat peste măsură prin moştenire. Altele s-au arendat pe nimic la cămătari, iar cei care au pământul întreg se plâng de sărăcie, pentru că nu ştiu să scoată din el tot folosul ce se cuvine“, arăta Spiru Haret la 1905. Prima revoltă ţărănească a izbucnit în 1888. S-a manifestat cu precădere în judeţul Dâmboviţa, acolo unde, la Găeşti, proprietarul moşiei era Pană Olănescu. Săraci şi înfometaţi, ţăranii nu au mai suportat şi au plecat în număr mare să dea foc conacului şi să ceară socoteală proprietarului. Au urmat lupte în toată regula. Peste 800 de răsculaţi s-au confruntat cu jandarmii pe drumul către Piteşti. Alţii au luat cu asalt locuinţa subprefectului pentru a-şi elibera confraţii prinşi de autorităţi. Disperaţi, ofiţerii din zonă cereau întăriri urgente contra răsculaţilor: „Solicităm urgent armată mai multă pentru că toată plasa este răsculată”, scria disperat, la Ministerul de Interne al vremii, subprefectul din Dâmboviţa. Răsculaţii au atacat Găeştiul în trei valuri, dând foc şi ameninţînd cu moartea arendaşii şi autorităţile. Cereau pământ şi uşurarea învoielilor agricole. Răscoala s-a întins la moşia Cojasca, unde au avut loc lupte cu soldaţii, murind 5 ţărani. „Pe proprietatea d-lui Cafegi Başa Alexandru, locuitorii s-au răsculat. S-au tras focuri de armă şi sînt 5 morţi şi 2 răniţi”, scria în ziarul „Lupta” din aprilie 1888. Focare ale acestei răscoale au apărut în toată zona Regatului României. Inclusiv în Moldova, au fost incendiate, la 1888, case şi conace ale autorităţilor sau arendaşilor care asupriseră ţăranii. Mai mult decât atât, în localitatea Tudora, ţăranii au comis cea mai odioasă crimă de la sfîrşitul Secolului al XIX-lea. Primarul din Tudora, Vasile Amăriucăi, după ce şi-a bătut joc de ţărani şi i-a umilit, a fost prins în 1893 de plugari şi omorât cu sadism. L-a bătut, spânzurat şi apoi decapitat. Cadavrul său a stat trei zile agăţat de un copac. Pe 4 decembrie 1893, aproape 50 de ţărani l-au aştepat pe Vasile Amăriucăi să iasă pe la ora 11.00 din Primărie, arată istoricii. Vroiau să îi ceară socoteală pentru întârzierea certificatelor de înscriere şi vroiau să ceară alegeri grabnice pentru constituirea unei noi comisii, pentru ca el să plece definitiv din funcţiile publice. Ceea ce s-a întâmplat la ieşirea din primărie a Amăriucăi este cuprins în Raportul Procurorului. ”Preşedintele Vasile a Măriucăi a ieşit, din primărie, spre a se duce la mâncare. Locuitorii adunaţi grupuri-grupuri dinaintea primăriei, prin prejur şi pe drum se apropie de dânsul şi încep a-l întreba despre interesele lor(….)Această discuţie urma pe drumul de la Primărie spre crâşma proprietăţii, la o distanţă una de alta ca de 400 m., când ajunşi cu toţii aproape de această crâşmă, Vasile a Măriucăi, văzând că oamenii s-au mulţumit cu răspunsul său relativ la alegeri, a voit să-i cinstească cu rachiu şi a căutat să intre în tinda unei dugheni, ca să scrie ţidula pentru darea rachiului. Atunci locuitorii care se strânseseră tare în jurul preşedintelui încep a striga că nu le trebuie cinstea lui, că sunt prea mulţumiţi de dânsul şi în acelaşi timp câţiva sar asupra-i, îl târâie în bătăi până în drum şi cu sălbăticie rară îl trântesc la pământ, îl lovesc, care cu ciomegele, care cu picioarele, strivindu-l cu desăvârşire”, se arată în cuprinsul raportului judiciar. Mişcări ale ţăranilor au izbucnit, de asemenea, şi în 1889, dar şi în 1900.
Citeşte neapărat şi:
