Enigmele istoriei. „Tu eşti Mircea?“. „Da-mpărate!“. Cum era văzut de fapt Mircea cel Bătrân în cronicile europene

Mircea cel Bătrân a trăit în perioada 1355 – 1418 şi a condus Ţara Românescă în două rânduri, în perioadele 1386 – 1395 şi 1397 – 1418. În perioada domniei sale, Ţara Românescu a cunoscut o dezvoltare fără precedent. Numele lui însemna „Mircea cel Vechi” (din bătrâni, din trecut), însă odată cu evoluţia limbii a ajuns să-şi piardă sensul iniţial, deoarece numele în sine s-a păstrat neschimbat. Supranumele „cel Bătrân” (în slavonă: starîi) presupune, în general, în limbajul de cancelarie medieval primul domnitor cunoscut cu acest nume. Întrucât în Ţara Românească nu se obişnuia numerotarea domnilor, ca în occident, Mircea a primit acest nume pentru a fi deosebit de Mircea Ciobanul care a domnit în secolul al XVI-lea. Pe vremea lui Mircea, Țara Românească a atins maxima întindere. Hotarele ei se văd din impunătorul titlu pe care Mircea îl poartă „Eu, întru Hristos Dumnezeu binecredincios şi binecinstitor şi de Hristos iubitor şi autocrat, Io Mircea mare voievod şi domn din mila lui Dumnezeu şi cu darul lui Dumnezeu, stăpânind şi domnind peste toată Ţara Ungrovlahiei şi a părţilor de peste munţi, încă şi către părţile tătăreşti şi Amlaşului şi Făgăraşului herţeg şi domnitor al Banatului Severinului şi pe amândouă părţile pe toată Podunavia, încă până la marea cea mare şi stăpânitor al cetăţii Dârstorului”. Un cronicar otoman anonim spune că „Mircea era un principe necredincios, un mare erou necredincios”. Alt istoric, Lenuclavius, îl socotește drept “cel mai viteaz și cel mai ager dintre principii creștini”. Sigismund de Luxembrug îl prezintă drept „bărbat viteaz, activ și puternic, care luptându-se în mai multe rânduri cu turcii, a triumfat în chip glorios asupra lor”.

Mircea a intrat în conflict cu Imperiul Otoman din cauza intervențiilor sale în sprijinul popoarelor creștine de la sud de Dunăre. În anul 1395, sultanul Baiazid I (poreclit Ildîrîm, „Fulgerul”) a trecut Dunărea în fruntea unei forțe impresionante (circa 40.000 de soldați, după unii autori). Mircea, care nu a putut aduna decât o armată relativ mică (aproximativ 12.000 de soldați), neputându-se opune într-o luptă deschisă, a ales o tactică de hărțuire. În ziua de 17 mai 1395, armata Țării Românești a înfrânt avangarda otomană într-un loc mlăștinos și împădurit, numit Rovine. Bătălia nu a fost însă decisivă, căci Mircea, după încă o luptă dată lângă Curtea de Argeș, a fost nevoit să se retragă în Transilvania. În 1396 Mircea, în calitate de principe creștin, participă la cruciada anti-otomană inițiată și condusă de regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg. După câteva mici succese, cruciada s-a încheiat cu dezastrul de la Nicopole din 25 septembrie 1396, Baiazid I înconjurând și zdrobind cavaleria grea a cruciaților apuseni. Oastea românească, formată îndeosebi din cavalerie ușoară, nefiind chemată să ia parte la șarja cavaleriei grele, s-a retras fără a intra practic în luptă. În anul următor (1397), pe râul Ialomița, precum și în anul 1400, Mircea cel Bătrân înfrânge categoric două incursiuni otomane care se întorceau peste Dunăre din expedițiile de jaf efectuate în Transilvania. În ceea ce priveşte armamentul din vremea lui Mircea cel Bătrân, preponderente erau arcurile cu săgeţi şi, în mai mică măsură, săbiile. Cronica bulgară menţionează cum în bătălia de la Rovine cerul s-a întunecat de mulţimea săgeţilor, iar mai târziu, în lupta de la Posada dintre regele Sigismund al Ungariei şi Vlad I al Ţării Româneşti, muntenii au folosit săgeţi otrăvite. Cronicarul Wawrin menţionează şi arbaletele, iar cronica bulgară lăncile. Potrivit lui Chalkokondyl, pavezele (scuturile) românilor erau asemnănătoare cu cele ale tătarilor, probabil din lemn acoperit cu piele.

Armele erau procurate în principal de la saşii din Ardeal, dar erau lucrate şi în Ţara Românească din materie primă adusă tot de peste munţi. Armele de foc erau puţine, constând probabil din câteva tunuri şi bombarde. Praful de puşcă se fabrica folosind salitră importată din Transilvania. După înfrângerea catastrofală suferită de otomani în bătălia de la Ankara în vara anului 1402, în fața mongolilor conduși de Timur Lenk (Tamerlan), când însuși sultanul Baiazid I a fost capturat, s-a deschis o perioadă de anarhie în Imperiul Otoman. Profitând de aceasta, Mircea a organizat împreună cu regele Ungariei o nouă campanie împotriva turcilor, reușind ca în 1404 să aducă din nou Dobrogea sub stăpânirea sa. În plus, el a intervenit în luptele duse de diverși pretendenți pentru tronul Imperiului Otoman, ajutându-l pe Musa să devină sultan (pentru o perioadă scurtă).  După moartea acestuia a sprijinit și alt pretendent (Mustafa). Din nefericire acești pretendenți, sprijiniți de Mircea, au fost învinși pe rând de viitorul sultan Mahomed I, care, după ce și-a consolidat tronul, a plănuit o expediție de pedepsire a voievodului român. Pentru a evita aceată campanie a sultanului, Mircea cel Bătrân a încheiat spre sfârșitul domniei (în 1415) un tratat de pace cu Imperiul Otoman, prin care era recunoscută libertatea Țării Românești în schimbul unui tribut anual de 3.000 de galbeni. De asemenea, domnul român era obligat să trimită turcilor un fiu al său ca ostatic, drept garanție că nu va întoarce armele împotriva sultanului.

Citeşte neapărat şi: 

Enigmele istoriei. Cum a înfiinţat Mihail Moruzov, spionul cu trei clase, întâiul Serviciu Secret din România