Părinţii fondatori ai UE: Mansholt, creatorul Politicii Agricole Comune

Site-ul EuroStiri.eu îți prezintă, în fiecare săptămână, povestea numelor mari din istoria Uniunii Europene. Astăzi este rândul lui Sicco Mansholt. A fost fermier, membru al rezistenţei olandeze în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, politician la nivel naţional şi primul comisar european pentru agricultură. Ideile lui Mansholt au pus bazele uneia dintre cele mai importante politici ale Uniunii Europene, respectiv politica agricolă comună.

Martor al ororilor produse de foametea care a afectat Ţările de Jos la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, Mansholt era convins că Europa trebuie să devină autonomă şi că aprovizionarea stabilă cu produse alimentare la preţuri accesibile trebuie să fie garantată
pentru toată lumea. Sicco Mansholt s-a născut la 13 septembrie 1908 într-o familie implicată în viața socială, deţinătoare a unei ferme înfloritoare în Groningen, o provincie din nordul Țărilor de Jos.

Tatăl său a fost membru activ al partidului socialist olandez şi consilier important al acestuia pe probleme agricole. Mama sa, fiică de judecător, organiza frecvent reuniuni politice pentru femei, fiind una dintre primele femei olandeze care au studiat științele politice la universitate, conform datelor oferite de site-ul oficial al Uniunii Europene. După ce a absolvit liceul, Mansholt şi-a dorit să devină fermier, dar tatăl său nu și-a putut permite să plătească contractul de arendare și pentru Sicco, deoarece plătise deja unul pentru fratele său. Sperând totuși să își construiască o carieră în agricultură, Sicco a plecat în Indiile de Est olandeze, Indonezia de astăzi, unde a început să lucreze pe o plantaţie de ceai. Nu a putut însă să se obişnuiască cu sistemul colonial de acolo şi a revenit în Țările de Jos în 1936. Un an mai târziu, a reuşit să obţină o parcelă de teren în regiunea polderelor din Wieringermeer, s-a căsătorit şi a fost fermier până la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. În timpul războiului, Mansholt a fost un membru activ al rezistenţei olandeze împotriva invadatorilor nazişti. În primii ani a făcut din ferma sa loc de refugiu şi a transmis informaţii secrete, iar mai târziu a reușit să creeze o reţea de distribuţie extinsă care furniza produse alimentare persoanelor refugiate în regiunile de vest ale ţării.

După război, în semn de recunoaştere a experienţei, curajului şi abilităților sale organizatorice, i s-a oferit postul de ministru al agriculturii, pescuitului şi distribuţiei alimentare în noul guvern. Avea 36 de ani şi era cel mai tânăr ministru pe care îl avuseseră Țărilor de Jos până atunci. Imediat după război, lipsa acută de alimente şi criza iminentă au făcut ca funcția lui Mansholt să aibă o mare importanţă. El a luat o serie de măsuri menite să restabilească rapid aprovizionarea cu alimente dar, în acelaşi timp, a înţeles că este nevoie de o modernizare mai profundă a agriculturii pentru a evita alte deficite pe viitor şi pentru a garanta rentabilitatea. A stabilit preţuri minime pentru principalele produse agricole, combinate cu taxe la import şi sprijin pentru exporturi. În vederea sporirii productivităţii, a promovat investiţiile în cercetare și educaţie, precum şi fuziunea fermelor în unităţi mai mari şi mai eficiente.
Fiind un federalist european convins, Mansholt şi-a dorit o politică agricolă comună pentru Europa. În 1950, a elaborat un plan pentru o piaţă comună a produselor agricole în Europa. Însă planul s-a dovedit a fi prea ambiţios pentru acea vreme şi a eșuat. Cu toate acestea, a fost readus în discuție mai târziu şi a devenit sursă de inspiraţie pentru politica agricolă a Comunităţii Economice Europene. După ce a ocupat funcția de ministru timp de doisprezece ani şi jumătate, Mansholt a avut şansa de a-și lansa planurile pentru o politică comună în 1958, când a devenit comisar pentru agricultură în cadrul primei Comisii Europene. Tratatul de la Roma din 1957 instituia Comunitatea Economică Europeană şi prevedea înființarea unei piețe comune în Europa, în trei etape de câte patru ani. Acest plan de doisprezece ani a fost considerat de mulţi extrem de ambiţios şi foarte susceptibil să eşueze, în special în ceea ce privește măsurile referitoare la sectorul agricol, dată fiind opoziţia puternică pe care acestea o suscitau.

Mansholt a rămas însă optimist şi a continuat să lucreze. Planul său consta în găsirea unei combinaţii agreate între plata directă a subvenţiilor pentru culturi și terenuri care ar putea fi cultivate şi mecanismele de susţinere a preţurilor, inclusiv preţuri minime garantate, precum şi tarife şi cote pentru importul anumitor produse din ţări terţe. Aceste măsuri ar încuraja o mai bună productivitate agricolă, astfel încât consumatorii să beneficieze de o aprovizionare stabilă cu produse alimentare la preţuri accesibile şi ar garanta un sector agricol viabil în Uniunea Europeană.

Iniţial, planurile sale au întâmpinat opoziţie din partea multor fermieri şi a reprezentanţilor politici ai acestora, care erau convinși că această abordare comună le va pune în pericol existenţa şi că doar fermele mari vor putea supravieţui. Deși au existat multe obstacole care au stat în calea acordului cu privire la o politică europeană comună, Mansholt a perseverat, iar în 1968 Comisia a publicat „Memorandumul pentru reforma politicii agricole comune”, cunoscut și sub numele de „Planul Mansholt”. Practic, planul
arăta că agricultorii trebuie să-şi modernizeze fermele pentru ca agricultura să se dezvolte. Aceasta ar garanta productivitatea şi le-ar permite fermierilor europeni să devenină autonomi.

Politica agricolă a reușit să-și atingă obiectivul iniţial, acela de a-i asigura Europei un nivel ridicat de autonomie pe plan alimentar. Cu toate acestea, în cei 50 de ani de existenţă, a suferit schimbări majore pentru a se adapta la tendințele vremurilor. Până în 1970, politica a funcționat atât de bine încât de multe ori existau surplusuri de produse agricole. În anii 1970, Mansholt a devenit un apărător ferm al măsurilor de protecţie a mediului, un element cheie al politicii agricole. A fost vicepreşedinte al Comisiei în perioada 1958-1972 şi al patrulea preşedinte al acesteia, din 1972 până în 1973. Ulterior s-a retras la ferma sa din sătucul olandez Wapserveen, unde a trăit până la 29 iunie 1995.